Diferenţa majoră dintre simbolurile lingvistice (sau matematice) şi cele artistice este aceea că primele sînt convenţionale, arbitrare şi univoce, iar celelalte, deşi sînt motivate, au o energie semantică difuză şi sînt apte simultan de mai multe semnificaţii.
Codurile artistice sînt mai puţin riguroase, mai perisabile istoric şi mai regionalizate cultural. Simbolurile nu funcţionează decît în cadrul unui repertoriu mitologic (luînd cuvîntul şi la propriu şi la figurat), recuzita de teme, imagini şi sensuri la care face apel creatorul şi care trebuie să-i fie familiară şi cititorului pentru a putea descifra producţia artistică. Acesta este „spaţiul intersubiectiv care permite creaţia, comunicarea şi cunoaşterea de tip artistic”.
Chiar atunci cînd forţa religioasă a mitului a slăbit, mentalitatea mitică se păstrează cultural, ca un fel de credinţă poetică. Se poate spune că în cultură simbolurile religioase sînt trăite estetic şi nu mistic.
Lectura şi înţelegerea unei opere trebuie să dezlege enigma ei simbolică. Cînd codul autorului e acelaşi cu al cititorului, decodarea şi receptarea sînt spontane pentru că e vorba de aceleaşi repere spirituale (ale momentului şi locului).
Cînd reperele culturale necesare decodării au fost pierdute datorită trecerii timpului, sînt inaccesibile datorită faptului că sînt specifice doar unei anume arii culturale sau aparţin unui domeniu cultural mai îngust sau mai specializat, decodarea nu poate fi făcută fără ajutorul unui „specialist” care, cunoscînd spiritualitatea locului sau a vremurilor, face oficiul de interpret şi repune opera în contextul său spiritual mai puţin sau deloc cunoscut cititorului.
Cazul cel mai cunoscut este acela în care cuvintele dintr-un domeniu cultural particular, mai puţin intrate în repertoriul culturii generale, trebuie lămurite. Acest lucru se face, ca în poemul următro, printr-o notă de subsol:
în zori aceeaşi
lumină peste lacul
din Sevastia*
* locul unde au fost munciţi cei 40 de mucenici
Un poem care, pentru cei mai mulţi cititori nu poate fi descifrat fără o notă de subsol e şi următorul:
de Bobotează
ochii măceşului ard -
fete la scăldat*
Chiar dacă înţelegi ce este cu măceşele, singurele mai vii în peisajul îngheţat, şi cu transfigurarea lor erotică în ochi febrili, hipnotizaţi de prezenţele neaşteptate ale fetelor goale în apă, momentul pare neverosimil. Autoarea a fost nevoită să de o explicaţie:
*La noi, pe vremea bunicilor, in zorii Bobotezei, fetele mai curajoase mergeau la rau cu toporul si o patura si se scaldau sau se udau cu apa inghetata, in vederea protejarii de boli si de alte necazuri pe tot parcursul anului (daca nu se captuseau chiar atunci cu vreo gripa).
În cele două cazuri de mai sus, era nevoie să fie lămurit un cuvînt sau un obicei mai puţin cunoscut. Este însă de înţeles că, atunci cînd depărtarea în timp şi în spaţiu, atît geografic, cît şi spiritual, este mai mare dificultăţile decodării sînt aproape insurmontabile. Iată cum poate face acest lucru un interpret care, beneficiind de cunoştinţe şi gust aplicat, ne sensibilizează la circumstanţele unui poem aparent foarte simplu, dar care are nevoie de întreg contextul spiritualităţii în care a fost conceput pentru a ne deveni cît de cît familiar:
„cele zece găluşte
mai mici şi ele –
vântul toamnei
În unele sate de munte, pe marginea drumului, stau vânzători care oferă găluşte călătorilor. Fiind toamnă, atmosfera generală a poemului este tristeţea, dar cauza ei e multiplă, ambiguă. Cine sunt de plâns? Bieţii vânzători care abia îşi mai duc viaţa deoarece călătorii sunt din ce în ce mai rari? Călătorii care sunt împinşi de cine ştie ce nefericiri să bată drumurile într-un anotimp neprielnic? Poate însuşi poetul singuratic al cărui prânz e atât de sărăcăcios? Găluştele par sau chiar sunt mai mici? Un plus de ambiguitate şi universalizare este adus de „şi ele”, urmat de kireji, precum şi de al treilea vers, căruia îi lipseşte verbul, ceea ce face ca imaginea să încremenească într-un timp neprecizat, etern. Depersonalizarea este realizată din punct de vedere tehnic prin cezură (kireji, în traducere literală cuvânt care taie – kire = a tăia, ji = cuvânt) ce desparte/uneşte două unităţi poetice lipsite de personaje, vânzătorii şi rarii călători, micşoraţi până la a fi ascunşi cu totul de vântul rece şi neprietenos al toamnei.” (Manuela Miga - BASHŌ, ULTIMUL ÎNŢELEPT AL HAIKAI-ULUI)
Introducerea în atmosfera timpului şi a locului, lămureşte cum nişte umile „găluşte” pot deveni un simbol răzbătător prin atîtea straturi de semnificaţii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu