Un alt tip de simbolizare este aceea în care imaginea în întregime (nu doar o parte, o latură a ei) este dislocată şi deplasată din spaţiul neutralităţii sale existenţiale într-un spaţiu cu alte virtualităţi şi devine astfel loc al transfigurării simbolice. Nu mai e vorba acum doar de un detaliu (decupat, mutilat, hipertrofiat) al imaginii, ci este augmentată ponderea conţinutului său, astfel încît „obiectul capătă un caracter straniu, ireal, prin insistenţa cu care se oferă privirii”.
Obiectul este sustras din spaţiul familiar în care era integrat şi plasat într-un loc unde „capătă un aer insolit”.
Groapă de gunoi.
Într-un pantof
cuibul mierlei
Nu este nimic nefiresc nici ca un pantof uzat să se afle la groapa de gunoi şi nici ca mierla să-şi găsească loc de cuib într-un lăcaş atît de primitor. Ciudat pare doar faptul că un obiect uman fără folos capătă în mod neaşteptat un rost nebănuit, umil şi totuşi deosebit de oportun şi salutar pentru puii unei păsări. Pantoful este sustras astfel irosirii, iar groapa de gunoi devine un sălaş pentru perpetuarea unei specii. Unde bate şi ce semnifică această scenă? Poate către recuperarea în alt registru al firii a lucrurilor de care ne debarasăm cu atîta lejeritate şi indiferenţă. Poate către empatizarea cu fiinţele mărunte ale firii şi cu nevoile lor mai mult decît modeste. Poate...
Linişte.
În plasa păianjenului:
luna, noaptea şi eu
Plasa păianjenului, de obicei neobservată, se impune deodată privirii noastre în liniştea nopţii şi în lumina complice a lunii. Dintr-o dată, la acea oră tăcută din noapte, rolul pînzei de păianjen se potenţează miraculos dincolo de funcţia ei de capcană măruntă şi meschină şi devine o reţea delicată care recepţionează fiorii cosmici. Luna şi noaptea se leagănă laolaltă cu autorul şi cititorul într-un hamac filigranat. Într-un registru liric de o fină ironie, înfiorarea sacră erupe din profan şi la Topârceanu: „Ţii minte ce fior străin / Trecu atunci, din constelaţii / Prin bluza ta de crêpe-de-Chine / Cu aplicaţii?”
Zi de martie –
pe-o singură frunză
toată zăpada
Nimic neobişnuit nici în imaginea de mai sus: singurul petic de zăpadă s-a restrîns, parcă încercuit de razele agresive ale lui martie, pe suprafaţa unei frunze. O imagine care totuşi nu se închide asupra ei înşişi. Există în ea o tensiune de epopee, este acolo o victorie a primăverii şi parcă o tristeţe a faptului că din feeria iernii a rămas atît de puţin... De ce se învîrt atît de repede anotimpurile?
*
O bună parte din haiku-uri pot ilustra acest mod de a compune o scenă firească, dar uşor descentrată. Imaginea în sine are o nedezmintiţă naturaleţe, dar există în ea cîteva accente, o vehemenţă care o fac excentrică, gata să evadeze din orizontul realismului plat spre alte zări simbolice.
Bibliografie:
Încercare în politropia omului şi a culturii, Geneza şi structura simbolului artistic, Gabriel Liiceanu, Editura Cartea Românescă, 1981
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu