Fragmentul de mai jos face parte dintr-o încercare puţin mai extinsă, Miza pe poezie, în care făceam o scurtă incursiune în biografia eului auctorial al lui Lucian Blaga. L-am adus aici pentru că, pe linia altor cîteva încercări, mi se pare semnificativ pentru apropierea de anumite opţiuni existenţiale la care ar consimţi şi cei care scriu haiku.
*
În degringolada începută cu În marea trecere şi continuată în volumele de pînă la Nebănuitele trepte, unde întreaga lume e într-o perpetuă destrămare, iar eul autorului, tăgăduindu-şi dreptul şi vocaţia existenţială, nu osteneşte să se dezică de o viaţă nedemnă, Haiducul pare să vestească o posibilă soluţie mîntuitoare. Paradoxală în sine, ea este asumată de nevoie doar de cei proscrişi şi osîndiţi la o virilă însingurare şi la un veşnic anonimat.
Conştient sau nu de asumarea ei, poate ezitantă încă, Blaga certifică această îndoială prin vorbirea evocatoare la persoana a treia, evitînd o identificare declarată cu haiducia. Încă tatonează, cochetează cu un destin pe care îl mlădiază totuşi într-atît încît oricine poate recunoaşte în el o soartă marcată de o vocaţie lirică. Deocamdată el prezintă această soartă, o descrie şi o îndreptăţeşte prin transpunere-transfigurare în registrul liric.
Din capul locului, este evidentă o anume fatalitate potrivnică, osînditoare, care-l împinge pe haiduc în codru:
“Va trebui să taie de-acum
potecile toate de-a curmezişul.”
Există însă simultan şi un dor de ducă şi deja o recunoaştere şi o asumare a unei misiuni, devenită fermă şi mărturisită:
“Va să desferece duhul pădurii
şi şipote negre cari cîntă.”
Neîndoielnic acest duh al pădurii este unul al dinamismului spiritual regenerator, iar încrederea în convertirea în cîntec a negrei mîhniri a şipotelor, legate poate de-o vrajă nefastă, este şi ea limpede. Dealtfel, exilul semivoluntar al haiducului este recunoscut ca o descălecare în împărăţie: “Intră în codru, în patria verde”. Codrul, muntele sînt patria noii vieţi dezlegate de povara şi reperele vieţii anterioare: “S-a pierde în munte, s-a pierde, / uitîndu-şi de mumă şi moarte”.
Tonul elegiac, baladesc, accentuînd ruperea tragică de lume (sau doar de o anume lume, de cea profană): “N-o să-l mai vadă nimeni cu anii. / Numai de sus pretutindeni / l-a dovedi cu ţipăt uliul / şi buha cu scurte jelanii”, pune în cumpănă două lumi în cadrul unui ritual iniţiatic. Asumarea haiduciei este moarte pentru lumea veche şi totodată renaştere într-o lume nouă, aceea a poeziei în care singurii martori şi însoţitori ai celui ce a îndrăznit sînt fiinţe la fel de singuratece ca şi el – şerpii, uliul, buha –, de a căror simbolică maiestate şi înţelepciune se simte deja contaminat.
Clipa ezitantă, “cu mîna în barbă” (“Gîndeşte aiurea, la aur, la sînge, / şi-şi face inele din iarbă”), de o nostalgică şi totuşi ironică nehotărîre, pare, la o citire mai atentă, a inversa conotaţiile celor două lumi, lumea profană, socială fiind cea ahtiată de aur şi sînge, în timp ce haiducia se mulţumeşte a agonisi doar delicate şi efemere inele de iarbă. Clipa capătă astfel alura unui meditativ moment de convertire, de îmblînzire, de schimbare a înţelesului norocului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu