Despre natura haiku-ului (III)

F) Sensul proporţiei şi folosirea adecvată a formei

Forma este importantă în haiku, dar într-o limbă ca engleza, cu accentul dispus în măsuri, ea nu poate fi redusă la o simplă problemă de numărare de silabe. (În japoneză, unde accentul este foarte mut, vocalele lungi sînt numărate ca două onji, onji înlocuind silaba în numărătoarea japoneză).

Unii privesc spre forma de 17 silabe (împărţite 5-7-5) ca sacrosantă, ca şi cum ar avea o justificare nedefinit poetică sau spirituală ori ar fi impusă de istoria literară. De fapt, forma derivă din nimic mai misterios decît frazarea limbii japoneze, care este întîlnită şi în exprimări nepoetice ca declaraţiile la poliţie şi reclamele TV. În japoneză, modelul de 5-7-5 onji este prin tradiţie muzical şi, în consecinţă, uşor de reţinut.

Poeţii de limbă engleză trebuie să găsească un echivalent care să corespundă cadenţelor naturale ale propriei limbi. (Acesta ar putea fi doar din întîmplare 5-7-5 silabe.)

Majoritatea celor ce scriu în limba engleză au ajuns să simtă că lungimea unui haiku mai mică de 17 silabe, cu 6 sau 7 măsuri, aşezate de obicei în trei versuri, cu cel din mijloc puţin mai lung decît celelalte două (adică avînd silabe suplimentare şi, posibil, o măsură suplimentară) sună “natural”, “corect”, “uşor” şi “corespunzător scopului nostru”.

(S-a dovedit că americanii, care enunţă silabele mai egal, preferă un model de haiku de lungime mai mică, în jur de 11 silabe, în timp ce vorbitorii britanici de limba engleză, mai înclinaţi să elideze, găsesc modelul de 14 silabe mai atractiv.)

Mulţi poeţi simt că reinventarea formei potrivite fiecărui poem sau experienţe este calea de a evita banalul sau identicul.

În acele ocazii cînd vocabularul limbii engleze este mult mai concis decît echivalentul său japonez, insistenţa pe tiparul celor 17 silabe poate duce la transformarea acelui “lucru spus pe jumătate” într-un “lucru prea mult spus”.

Senryu-ul

Senryu-ul este, la modul superficial, similar haiku-ului, dar nu foloseşte cuvinte sezonale şi nu ţinteşte la nici o asemănare cu simţirile sezonale. El nu foloseşte în mod regulat fragmentarea la modul obişnuit în care o face haiku-ul. Tendinţa este mai degrabă spre o singură observaţie, decît spre o juxtapunere de imagini.

În focarul senryu-ului se află comportamentul şi acţiunile umane, mai degrabă decît lucrurile. Fără a generaliza în mod deschis, el ţinteşte slăbiciunile şi greşelile noastre. Sîntem arătaţi cît de absurzi putem ajunge să fim. Deşi haiku-ul poate fi şi el umoristic, senryu-ul este caracterizat de o ascuţime pe care haiku-ul o evită. Haiku-ul ni se insinuează sub piele şi ne mişcă, senryu-ul ne înghionteşte la coaste şi ne împunge pielea pe dinafară.

Pentru cei mai muţi japonezi, există o prăpastie de netrecut între haiku şi senryu. Din cauza tradiţiilor noastre umaniste din vest, acest fel de compartimentaare este de nesusţinut. Majoritatea scriitorilor apuseni produc haiku şi senryu fără discriminare. Unii ar vrea să găsească senryu-ul mult mai interesant decît haiku-ul; alţii simt că haiku-ul este mai profund decît senryu-ul. Deja vestul a preluat conducerea în producerea unui fel de hibrid – un senryu care se insinuează sub piele.

Putem spune, deci, că senryu-ul şi haiku-ul se bucură de o stimă egală în apus şi nu sînt întotddeauna distincte în mod limpede.

În concluzie...

Există o zicală japoneză care se poate aplica haiku-ului: “Învaţă regulile şi apoi azvîrle cartea cu reguli”. Este, fără îndoială, un sfat bun. Dar la fel de bun ca şi: “nu încerca să alergi pînă ce nu poţi merge”. Mulţi dintre cei care devin scriitori de haiku-experţi în limba engleză încep prin a condensa momente de experienţă sau de observaţie în tiparul “strict” de 5-7-5 silabe, pentru a trece mai apoi, în mod treptat, la acela mai relaxat al lui “ce vine în mod inuitiv”.

De la Basho încoace, cei mai buni poeţi de haiku au răspuns nevoii de a reinventa forma şi scopul haiku-ului, fără însă a-i abandona spiritul.

© British Haiku Society, 5th edition, 2000

(o revizuire a ediţiei din 1996 făcută de David Cobb, care în anul 2000 aştepta confirmarea comitetului Societăţii Britanice de Haiku)

Traducere de Cristian Marciu şi Dan Doman

Anexă: Cele şase „principii comune ale Şcolii de poezie imagistă”

· Să utilizezi limbajul vorbirii curente, dar să foloseşti întotdeauna cuvîntul exact, nu cel aproape exact, nici simplul cuvînt decorativ.

· Să creezi ritmuri noi – ca o expresie a unor stări noi – şi să nu le copiezi pe cele vechi. Nu insistăm asupra “versului liber” ca unică metodă de a scrie poezie. Luptăm pentru el ca pentru un principiu al libertăţii. Credem că individualitatea poetului poate fi adesea mai bine exprimată în vers liber decît în forme convenţionale. În poezie, o nouă cadenţă înseamnă o idee nouă.

· Să permiţi o libertate absolută în alegerea subiectului. Nu este artă bună să scrii rău despre aeroplane şi automobile; şi nici nu este neapărat necesar ca arta rea să scrie despre trecut. Noi credem cu tărie în valoarea artistică a vieţii moderne, dar dorim să subliniem că nu există nimic mai neinspirat, nici mai demodat decît un aeroplan al anului 1911.

· Să prezinţi o imagine (de unde numele şcolii “imagiste”). Noi nu sîntem o şcoală de pictori, dar credem că poezia ar trebui să redea exact particularul şi să nu vehiculeze generalităţi vagi, oricît de magnifice şi sonore. De aceea noi ne opunem poetului cosmic, care pare să se eschiveze de la dificultăţile reale ale artei sale.

· Să creezi o poezie viguroasă şi clară, niciodată vagă sau nedefinită.

· În sfîrşit, cei mai mulţi dintre noi cred că adevărata esenţă a poeziei este concentrarea.

(din prefaţa la Some Imagist Poets, 1915)