C) O sumă de reguli convenţionale de scriere, incluzînd “fragmentarea“
Imaginile concrete, nu cuvintele abstracte transmit înţelesul şi creează tensiunea emoţională şi atmosfera în haiku. Două sau (poate cel mult) trei imagini suprapuse în spaţiul cîtorva versuri scurte, fără nici o legătură sintactică pozitivă, permit o posibilitate de comparaţie pe care poetul de haiku o pretinde net superioară folosirii comparaţiei ca figură de stil.
Pentru a crea sau a spori o asemenea suprapunere, limba japoneză dotează pe poet cu o seamă de cuvinte (kireji) care “taie“ haiku-ul în secţiuni opuse – 12 silabe opuse altor 5; de obicei, aceste cuvinte sunt ca o “punctuaţie verbală“, în general sugerînd emoţii sau atitudini.
Cei mai mulţi scriitori de haiku în limba engleză sînt de accord că juxtapunerea şi “fragmentarea” sînt de o importanţă fundamentală şi că un haiku avînd aceste trăsături este, de obicei, superior unuia continuu (ca o sentinţă). Pentru a marca această cezură ei folosesc semnele de punctuaţie (liniuţa este foarte populară) sau pur şi simplu rup versurile, fără punctuaţie.
Ambiguitatea a fost întotdeauna o trăsătură mult preţuită a haiku-ului. Evitarea conjuncţiilor (cum ar fi pentru că) deschide posibilitatea interpretărilor diferite şi permite poetului să scape de interpretarea întîmplărilor.
Adjectivele sînt folosite cu economie în haiku. Orice variantă atributivă este mai mult sau mai puţin subiectivă şi impune cititorului să fie de acord cu scriitorul.
“Sfîrşitul deschis” (sau “lucrul spus pe jumătate”) este o caracteristică iubită a haiku-ului. Multe dintre cele mai reuşite haiku-uri au o “întorsătură” neaşteptată în final, creînd nuanţe de la şocul total la surpriza satisfăcută sau la descoperirea a ceva “ştiut tot timpul, dar pe care nu ştiai că-l ştii” (R.H.Blyth).
D) Natura subiectului
Tradiţional, haiku-ul japonez a fost intim legat de celebrarea ciclului nesfîrşit al anotimpurilor naturale, în mod specific de felul în care apar anotimpurile în Japonia. Acest lucru a dus la credinţa larg răspîndită cum că haiku-ul este un gen de poezie a naturii, dar cu care populaţiile din ce în ce mai urbanizate, industrializate şi cosmopolite din care provin practicanţii haiku-ului nu prea ar fi de acord.
Pentru japonofil, tradiţia naturii ca subiect este covîrşitoare, dar alţii privesc focalizarea modernă a haiku-ului ca privind deopotrivă tot domeniul domestic, social şi industrial al bărbaţilor şi femeilor, ca şi pe cel al lumii naturii. Ei privesc, dincolo de simpla descriere, spre un fel de legătură între lumea exterioară a lucrurilor şi lumea interioară din mintea poetului de haiku. Tradiţiile umanismului apusean ne îndeamnă, fără îndoială, în această direcţie.
Totuşi, este important să nu proiectăm punctul de vedere uman asupra lucrurilor – efectiv, să le cucerim. De aceea poetul de haiku de limbă engleză este interesat (chiar mai mult, se pare, decît omologul său japonez!) în a minimaliza personificarea şi antropomorfismul.
Poeţii japonezi, în acord cu linia tradiţională, încă includ adesea un cuvînt sezonal (kigo), preluat dintr-un almanah respectat (saijiki), ca imagine dominantă în fiecare haiku; desenînd pe acest fundal al asociaţiilor comune, poetul plasează observaţia sa curentă în continua curgere a Naturii şi a Timpului, fără a fi nevoit să le evoce explicit, chiar dacă spaţiul ar permite-o. Recent, unii poeţi moderni de haiku din Japonia au reluat linia saijiki prin folosirea unor cuvinte tematice sau cuvinte-cheie, cu o trimitere mult mai vagă la simţiri sezonale sau fără astfel de simţiri, incluzînd cuvinte luate din viaţa urbană şi din mediul industrial modern. În zilele noastre există multe haiku-uri fără anotimp scrise în Japonia.
În apus, opinia privind nevoia folosirii referirilor la anotimpuri este net divizată. Există poeme cu referinţe puternice la momente particulare ale anului natural, unele cu referinţe mai slabe şi altele lipsite cu totul de astfel de referinţe. S-a sugerat că ciclul vieţii omeneşti îl interesează pe vestic la fel de mult ca şi ciclul anotimpurilor naturale.
E) Gustul poetic
Gustul poate interesa mai puţin pe filosof decît pe poet, pentru care este o prioritate. Orientalistul poate avea noţiuni ale gustului care pot fi exotice.
Aceasta este deci o zonă a lui “fiecare pentru el”. Fără a avea ceva împotriva afirmaţiei precedente, există o largă opinie printre cei cu vederi chiar diferite, cum că haiku-ul ar trebui să fie “uşor” şi nu ostentativ poetic. (“Uşurinţa” este o categorie din ultimul stadiu de evoluţie a esteticii lui Basho, unde el pune mare preţ pe karumi. Ceea ce nu înseamnă că haiku-ul aspiră să fie o poezie uşoară, neserioasă: ci mai degrabă că poetul de haiku ar trebui să fie în stare să prezinte toate aspectele vieţii, fericite şi tragice – chiar propria-i moarte! – într-un mod sobru, interesant, dar dezinteresat.) În limbajul culturii apusene asta înseamnă că aprecierea haiku-ului nu ar trebui să necesite intelectul, ci să producă un înţeles spontan şi un impact asupra unuia sau mai multor simţuri.
Există o preferinţă în haiku pentru cuvintele obişnuite (“cuvintele poetice” sînt prea ostentative). Cuvintele onomatopeice sînt preţuite. Ordinea cuvintelor este sinceră, sintaxa adesea incompletă. Concizia este totul.
Aceia care nu sînt deloc ataşaţi de haiku-ul “poetic” vor simţi totuşi că diferitele mijloace comune poeticii engleze (aliteraţia, asonanţa, ingambamentul, ritmul, melodicitatea) au un cuvînt de spus în arta lor, deşi nici unul dintre acestea nu atrag prea mult atenţia prin ele însele. Chiar rima poate fi ocazional folosită, fără a prejudicia ustul poetic, deşi ea tinde să strălucească. Acestea sînt lucruri pe care fiecare poet este hărăzit să le rezolve pentru sine, folosindu-şi gustul personal într-un fel pragmatic.
Există, totuşi, un acord aproape unanim că titlurile nu sînt permise – ca efect, ele sînt o ofensă adusă sfîrşitului deschis şi conciziunii, îngustînd contextul şi adăugînd o stare suplimentară poemului.
Cu cît mai puţină punctuaţie, cu atît mai bine, pare să fie un punct de vedere general. Experimentele cu aşezarea cuvintelor sînt justificate, dar, ca şi alte lucruri, ele nu ar trebui să fie ostentative. Scopul aşezării cuvintelor ar trebui să fie într-un fel sporirea forţei de mişcare a poemului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu