„Cred că un mare poet fără discipoli este ca un om fără copii.”

Eduard Ţară


locul desfăşurării primului kukai din România, locul unde puteţi găsi informaţii despre fenomenul haiku din ţară şi nu numai

luni, 25 ianuarie 2010

Haiku-ul haiducesc


Fragmentul de mai jos face parte dintr-o încercare puţin mai extinsă, Miza pe poezie, în care făceam o scurtă incursiune în biografia eului auctorial al lui Lucian Blaga. L-am adus aici pentru că, pe linia altor cîteva încercări, mi se pare semnificativ pentru apropierea de anumite opţiuni existenţiale la care ar consimţi şi cei care scriu haiku.


*


În degringolada începută cu În marea trecere şi continuată în volumele de pînă la Nebănuitele trepte, unde întreaga lume e într-o perpetuă destrămare, iar eul autorului, tăgăduindu-şi dreptul şi vocaţia existenţială, nu osteneşte să se dezică de o viaţă nedemnă, Haiducul pare să vestească o posibilă soluţie mîntuitoare. Paradoxală în sine, ea este asumată de nevoie doar de cei proscrişi şi osîndiţi la o virilă însingurare şi la un veşnic anonimat.


Conştient sau nu de asumarea ei, poate ezitantă încă, Blaga certifică această îndoială prin vorbirea evocatoare la persoana a treia, evitînd o identificare declarată cu haiducia. Încă tatonează, cochetează cu un destin pe care îl mlădiază totuşi într-atît încît oricine poate recunoaşte în el o soartă marcată de o vocaţie lirică. Deocamdată el prezintă această soartă, o descrie şi o îndreptăţeşte prin transpunere-transfigurare în registrul liric.


Din capul locului, este evidentă o anume fatalitate potrivnică, osînditoare, care-l împinge pe haiduc în codru:


“Va trebui să taie de-acum
potecile toate de-a curmezişul.”

Există însă simultan şi un dor de ducă şi deja o recunoaştere şi o asumare a unei misiuni, devenită fermă şi mărturisită:


“Va să desferece duhul pădurii
şi şipote negre cari cîntă.”

Neîndoielnic acest duh al pădurii este unul al dinamismului spiritual regenerator, iar încrederea în convertirea în cîntec a negrei mîhniri a şipotelor, legate poate de-o vrajă nefastă, este şi ea limpede. Dealtfel, exilul semivoluntar al haiducului este recunoscut ca o descălecare în împărăţie: “Intră în codru, în patria verde”. Codrul, muntele sînt patria noii vieţi dezlegate de povara şi reperele vieţii anterioare: “S-a pierde în munte, s-a pierde, / uitîndu-şi de mumă şi moarte”.


Tonul elegiac, baladesc, accentuînd ruperea tragică de lume (sau doar de o anume lume, de cea profană): “N-o să-l mai vadă nimeni cu anii. / Numai de sus pretutindeni / l-a dovedi cu ţipăt uliul / şi buha cu scurte jelanii”, pune în cumpănă două lumi în cadrul unui ritual iniţiatic. Asumarea haiduciei este moarte pentru lumea veche şi totodată renaştere într-o lume nouă, aceea a poeziei în care singurii martori şi însoţitori ai celui ce a îndrăznit sînt fiinţe la fel de singuratece ca şi el – şerpii, uliul, buha –, de a căror simbolică maiestate şi înţelepciune se simte deja contaminat.


Clipa ezitantă, “cu mîna în barbă” (“Gîndeşte aiurea, la aur, la sînge, / şi-şi face inele din iarbă”), de o nostalgică şi totuşi ironică nehotărîre, pare, la o citire mai atentă, a inversa conotaţiile celor două lumi, lumea profană, socială fiind cea ahtiată de aur şi sînge, în timp ce haiducia se mulţumeşte a agonisi doar delicate şi efemere inele de iarbă. Clipa capătă astfel alura unui meditativ moment de convertire, de îmblînzire, de schimbare a înţelesului norocului.



Niciun comentariu: