Omisiunea elocventă

Omisiunea elocventă

(stilul eliptic şi defectiv al expresiei în haiku)

Elipsa este un trop al abrevierii şi concentrării expresiei prin eliminarea elementelor inutile, elemente care se subînţeleg şi care au astfel un efect parazitar asupra discursului. Dincolo de acest înţeles specializat, ea este însă şi o exigenţă a retoricii sprintene. O vorbire şi o scriere prea încărcată şi stufoasă devine prolixă, confuză, dezlînată, fiind, în acelaşi timp, diluată şi plictisitoare. Motiv pentru care, un discurs de calitate evită evidenţele, ceea ce este vizibil şi previzibil, pentru a-şi respecta astfel auditoriul şi a-l solicita, dincolo de dăscăleala didacticistă, mai intens şi la un nivel superior.

Discursul eliptic este prin urmare unul epurat de balastul lingvistic şi de împleticeala digresiunilor pentru a capăta limpezimea şi prospeţimea sprinţară a unui izvor ţîşnit din adîncimi. Dar, totodată, şi fascinaţia unui murmur persuasiv, căci el devine un dialog complice cu inteligenţa şi sensibilitatea prezumată a interlocutorului. Discursul eliptic îl provoacă pe cel căruia i se adresează la o atenţie susţinută şi concentrată, dar îi şi confirmă constant subtilitatea şi discernămîntul, îi solicită neîncetat cooperarea, dar îl şi gratulează prin savoarea jocului în care îl angajează.

Pentru haiku, elipsa nu este însă doar una dintre figurile de stil admise şi folosite, ea este mai curînd o caracteristică distinctivă a stilului în care este construit verbal haiku-ul. Numărul mic de silabe pe care le poate folosi îl obligă pe autorul de haiku să elimine tot ce nu este suficient de semnificativ, de expresiv, de sugestiv. Îl constrînge ca, în spiritul economiei de mijloace, să evite repetiţiile şi să suprime cuvintele care nu aduc informaţie suplimentară, să prefere de multe ori cuvintele scurte celor cu prea multe silabe.

Stilul eliptic elimină însă nu doar cuvintele redundante, ci şi tot ceea ce este superfluu pentru că este deja ştiut, face parte din aria lucrurilor comune şi a clişeelor expirate. Fiind un poem care evocă, haiku-ul se foloseşte mai mult de o anume gestică verbală care arată, indică, stîrneşte, cheamă, provoacă, incită. Şi tocmai din această cauză unitatea sa sintactică de bază este sintagma şi nu enunţul. Evitînd să spună o poveste, să descrie ceva, să demonstreze sau să convingă, haiku-ul nu are nevoie de stilul discursiv desfăşurat în propoziţii şi fraze.

Sintaxa haiku-ului este de aceea, prin definiţie, eliptică, ea elimină decis (dar numai atît cît se poate şi nu cu obstinaţia supunerii la o regulă absolutistă) verbele, cuvinte care sînt nucleul enunţurilor şi care exprimă acţiunea. La fel cum este foarte austeră în folosirea adjectivelor care, determinînd substantivele, atentează la aura lor. În lipsa verbelor, şi adverbele sînt folosite mai mult în locuţiuni. Dintre categoriile gramaticale sînt preferate substantivele şi cuvintele de relaţie – prepoziţiile şi conjuncţiile. Uneori şi interjecţiile.

Cum am spus, haiku-ul boicotează premeditat stilul discursiv care înşiruie cuvintele în propoziţii şi fraze. Şi asta pentru că nu ţine să exprime ceea ce poate fi exprimat prin vorbirea şi gîndirea discursivă. Dacă pentru stilul discursiv, sintagma poate fi echivalată cu un fragment de propoziţie, pentru autorul de haiku, ea este o unitate sintactic-stilistică fundamentală, autonomă şi stabilă, alcătuită din cuvinte în relaţii pline de sens între ele. Mai liber spus, sintagma este o locuţiune, o expresie non-enunţiativă, cu funcţie evocatoare, aluzivă, sugestivă.

Stilul eliptic al poemului este deci şi unul defectiv de sintaxa frazei. Aşa cum spunem despre adjectivul suficient că este defectiv de grade de comparaţie (nu poate fi folosit decît la gradul pozitiv), tot astfel, stilul eliptic al haiku-ului nu tinde să integreze sintagmele în propoziţii sau fraze, ca şi cum ar fi doar fragmente ale lor, ci le lasă acestora autonomia deplină. Sintagmele folosite în haiku îşi sînt suficiente lor însele. Iar funcţia lor se îndeplineşte integral doar în măsura în care sînt defective de subordonarea în unităţi sintactice superioare.

Dacă vom considera sintagmele drept materiale de construcţie, prefabricate, cărămizi cu care se ridică edificiile verbale, trebuie să acordăm o dispensă cărămizilor din care este alcătuit haiku-ul. Ele sînt cărămizi miraculoase, care cuprind în ele însele lumi posibile, asemenea împărăţiilor miniaturizate şi-nchise într-o nucă sau o alună în basme.

Deşi una din exigenţele haiku-ului este simplitatea, firescul expresiei, tehnologia obţinerii acelei naturaleţi plină de sobrietate este una alambicată. Ea poate fi asemănată cu modul laborios şi trudnic prin care lamura metalului este aleasă din ganga sterilului, cu procedura prin care e distilat alcoolul din fructele fermentate. Ceea ce este eliminat şi omis este îndepărtat prin complexe operaţiuni spirituale pentru a obţine expresia limpidă şi alcoolizată a poemului. Elipsa devine în haiku un mod de concentrare, de esenţializare, de distilare. Omisiunea devine astfel elocventă. Iar debarasarea este purificare, primenire, înnobilare. Sintagma haiku-ului reţine astfel doar tăria şi buchetul lumii pe care o evocă.

Omisiunea elocventă este şi o reverenţă pe care haiku-ul o face ideii zen că golul este plin de semnificaţie şi productiv. Cuvintele care lipsesc (cu bună intenţie sau doar aparent) sînt grăitoare , golul pe care îl marchează este plin de înţeles. Un înţeles pe care cititorul îl resimte izvorînd din tăcerea alcoolizată dintre cuvinte.

*

Merită să vedem şi cum sînt realizate aceste exigenţe în cîteva poeme. Lipsa verbului din poemul Valeriei Tamaş:

satul părăsit -

în turla bisericii

clopotar, vântul

creează o atmosferă stranie, nimeni nu trage clopotele şi totuşi în turlă e un... clopotar fără chip şi fără trup. Oare pentru cine bat clopotele?

Şi-n poemul lui Gabriel Iordan-Dorobanţu lipseşte orice verb care să vorbească despre vreo acţiune:

el şi ea-n noaptea

cu lună – si totusi, o

singură umbră

şi totuşi, acolo se întîmplă ceva delicat, o ciudată contopire, pe care o mărturiseşte însă discret şi tremurător doar umbra lăsată de lună.

Dan Norea nu are nevoie decît de o prepoziţie pentru ca cele patru substantive să spună totul:

flori de hârtie-

caprele groparului

nefericite

Evident, groparu-şi paşte caprele în cimitir, iar meschinăria artificiului uman le lipseşte de o delicatesă.

Iată o scenă în care alte cuvinte ar fi fost fără rost:

viscol năprasnic –

în calea stăpînului

bătrînul cîine

Valeria Tamaş a ales dintre cuvintele posibile doar pe cele ce se rotunjesc ca o cupă din care simţi buchetul răspîndit de licoarea fidelităţii ce depăşeşte orice intemperii. Ce face cîinele? Aleargă, se bucură, se gudură... Asta e treaba închipuirii noastre.

Ioan Marinescu-Puiu, şugubăţ cum îl ştim, ne ţine la curent cu noutăţile:

ploaie de toamnă –

în vechea umbrelă

o nouă gaură

O fi ea ploaia monotonă şi stupidă, vorba poetului, dar de ce să te sinucizi? Prin noua gaură, lucrurile arată deja altfel... Şi totuşi, jalea unicei umbrele ciuruite... învăluie poemul într-o tristeţe... iremediabilă.

Pe acelaşi ton mucalit, făcînd haz de necaz, Gabriel Iordan-Dorobanţu nu se vaită, toată noaptea a asistat la o confruntre cu handicap:

noapte fără somn –

doar greierii mai luptă

cu maneliştii

În colaboraţionismul şi delăsarea umană, doar greierii, mărunţi şi discreţi, mai dau o replică demnă şi salutară brutalităţii vulgare.

Şi poemul Doinei Bogdan Wurm este compus doar din substantive legate prin două prepoziţii, o conjuncţie şi un pronume adjectival:

cătun pe culme –

sub lună ecoul şi

nici o potecă

suficiente însă pentru a comunica atmosfera unui loc pierdut de lume.

Într-un poem al lui Ion Untaru:

ajutoare -

intr-un cojoc vechi

buletinul primarului

faptul este perfect înţeles fără să intrăm în amănunte, buletinul a fost găsit, a căzut, era în buzunar, primarul se folosise el mai întîi de ajutoare şi apoi...

Lipsa verbului permite şi o structură cu doi kireji mai slabi, deci cu trei sintagme şi trei imagini/idei diferite.

O scenă de bal al vampirilor este închipuită de Manuela Miga, homarul e parcă o aliteraţie a cuvîntului husar, braţul sugerează dansul, iar ultimul (cu aluzie culturală la un titu de film) ne readuce pe ringul vieţii şi al morţii:

un falnic homar

bratul caracatitei

ultimul tango

Un alt poem, aparţinînd lui Aurel Rău, surprinde trei imagini care nu converg, dar creează o tensiune semnificativă. Singurătatea este sugerată simbolic şi oarecum integrată lumii prin identificarea cu soarta firească a unei păsări solitare.

primul trandafir

si toate pasarile

si eu singur cuc