În marea lor majoritate, jocurile de cuvinte sînt prilej de
amuzament şi etalare a unor abilităţi personale ale celor care le practică.
Unele, cum sînt anagrama, palindromul sau cuvintele încrucişate, pot fi
practicate şi savurate doar în scris. Altele, cele care recurg la omofonie
(aceeaşi pronunţie), precum încurcăturile de limbă şi calambururile, se
pretează doar (sau mai mult) la exprimarea orală.
O categorie aparte a jocurilor de cuvinte este calamburul (savant – parahreză). El
scoate în evidenţă faptul că aceeaşi secvenţă de sunete poate avea mai multe
înţelesuri. Mai savuroase decît cuvintele cu două înţelesuri sînt, pentru cei
care agreează calamburul, acelea care leagă
cuvintele (ligamentele) pentru a obţine un alt cuvînt. Exemplu:
Antologia lor cuprinde
Sublime pagini de
lirism
Dar vai şi-atâtea pagini triste
De lamentabil delirism.
Vasile Bogrea, Pe
o antologie lirică
Un alt exemplu în care
calamburul nu este doar un joc de cuvinte, ci şi o vorbă de duh: când i se
vesti decesul unei mari personalităţi, Georges-François Mareschal, marchiz de
Bièvre, părintele calamburului modern, zise: "Fausse nouvelle!" ("Ştire falsă") – fals
nefiind decesul ci categorisirea regretatului drept o mare personalitate.
De multe ori calamburul abuzează de paronime, cuvinte care diferă între ele printr-un singur sunet,
uneori modificînd, cu efecte mai mult sau mai puţin hazlii, cuvintele
cunoscute: tembelizor în loc de
televizor, pozne în loc de poze, la o paişpe în loc de la o parte, poimarţi în loc de poimâine, lipsus în loc de lapsus, pisicologie în loc de psihologie.
Jocurile
de cuvinte care ne interesează în legătură cu haiku-ul sînt cele care se
inspiră din existenţa firească în limbă a polisemiei şi omonimiei. Între
cuvinte poate exista o identitate formală, sonoră (omofonie), deşi, contextual, ele pot avea înţelesuri diferite. În
cazul polisemiei, de obicei, cuvîntul dezvoltă sensuri noi pornind de la un
sens principal. Spunem că există un sens propriu
şi (măcar) unul figurat. În cazul omonimiei această legătură prin derivare
nu există, iar semnificaţiile nu sînt înrudite. Exemple de omonimie: bandă (de răufăcători) - bandă (adezivă), crud (necopt, proaspăt)
– crud (violent, necruţător), banc
(glumă) – banc (de peşti, de nisip), leu (animal) – leu (ban).
Cele mai
productive în haiku (în sens larg, dar mai ales în senryu, haiku-ul comic) sînt
jocurile de cuvinte realizate folosind cuvintele
cu două înţelesuri. Iar cele mai realizate sînt cele în care expresia care
integrează cuvîntul cu două înţelesuri are fluenţa şi naturaleţea necesară
pentru a nu părea forţată sau trasă de păr atunci cînd e citită şi într-un
sens, şi în celălalt. Iată un poem care este exemplar în acest sens:
teatru-n ruină
–
pe perete în
afiş
actorii plouaţi
Dan Norea
Plouaţi
poate fi înţeles aici la propriu: actorii (imaginile lor de pe afiş) sînt
plouaţi (uzi) realmente şi, contaminîndu-se de prima imagine, teatru-n ruină, la figurat, sînt trişti
şi amărîţi pentru că teatrul lor e în ruină. Există aici o mică elipsă, nu se
spune explicit că afară ar ploua, faptul fiind subînţeles doar din context (pe perete în afiş). Jocul este simplu şi
eficace, fiecare dintre contexte admite (actualizează) doar unul din sensurile
cuvîntului, poemul în întregime pe ambele.
bat clopotele
-
şomerul se
îndreaptă
grăbit la slujbă
Dan Norea
Şi în acest poem cuvîntul slujbă are două înţelesuri. Primul este
acela cerut de contextul bătăilor de clopote: serviciu religios, liturghie. Al
doilea este mai ascuns şi poate fi dedus doar din prezenţa în text a cuvîntului
şomer (cel care n-are momentan o
slujbă) şi poate şi din faptul că el este grăbit
(ca atunci cînd s-ar duce la serviciu). Întrucît şomerul n-are slujbă, rămînem
pe înţelesul că şomerul merge la
biserică (şi prepoziţia la este cea
folosită obişnuit în acest caz, pentru serviciu ar merge mai bine spre), dar resimţim cochetăria
paradoxală şi ironică cu celălalt sens. Merge la biserică, poate, ca să se
roage să găsească un serviciu.
ceasuri triste -
ceasornicarul
pleacă
pe ultimul
drum
Dan Norea
Şi
ceasurile din acest poem au două sensuri. Primul este actualizat în contextul
înmormîntării, în care este vorba de ore,
timp de tristeţe. Al doilea în
contextul ceasornicar care induce ideea că şi ceasornicele de care s-a îngrijit o viaţă ar fi întristate de
dispariţia ceasornicarului.
În toate
cazurile de mai sus este vorba de cuvinte polisemantice. Cele două sensuri
derivă unul din altul sau din acelaşi cuvînt (din familie). Unul este sensul
propriu şi celălalt cel figurat. Din aspectul celui plouat, ud realmente, a
derivat impresia că este trist, mîhnit; din a sluji a derivat slujba ca serviciu
laic sau religios; din ceas (oră) ca etalon al timpului a derivat numele
aparatului care măsoară orele. Putem spune că e vorba de un cuvînt care
îngăduie o anume ambiguitate a sensului. Deşi, mai curînd este vorba de două
citiri, în două contexte diferite, unul al realităţii primare şi unul alegoric:
actorii plouaţi întîmplător pe afiş sînt în plan secund abătuţi dintr-un motiv
mult mai important; şomerul se duce poate la slujbă să se roage pentru a-şi
găsi un serviciu; în orele triste de la înmormîntarea ceasornicarului se
resimte parcă şi o tristeţe a ceasurilor rămase fără cel care li se dedicase. Cuvintele
cu două sensuri înlesnesc deci decolarea sensului într-un altă orizont şi dau
poemului volum şi adîncime, mai multe straturi ale semnificaţiei.
Aceeaşi funcţie
stilistică o pot îndeplini şi omonimele. În poemul ce urmează, sintagma muşcată la geam poate fi înţeleasă şi ca
floare la geam şi ca (persoană) apucată (drăgăstos) cu dinţii la
geam (exprimare cam rudimentară pentru că n-am găsit un sinonim mai bun
pentru muşcată). Cele două cuvinte,
în niciun fel înrudite şi din categorii gramaticale diferite (substantiv şi adjectiv
provenit dintr-un verb), sînt prezente într-o sintagmă validă pentru ambele
înţelesuri doar în această structură verbală simplă şi restrînsă. Cu cratima
după primul vers, sintagma, deşi în ambiguitate, ar fi tins prioritar spre
primul sens, înainte ca al doilea să fie deconspirat în versul doi şi trei.
muşcată la geam
roşie de ruşine
-
“ne vede
lumea”
Dan Norea
Se pretează la a funcţiona cu dublu înţeles şi substantivele
compuse, formate din două sau mai multe cuvinte cu sens unitar. Iată cîteva
poeme care exploatează substantivul compus nume de sărbătoare ziua recoltei:
ziua recoltei -
tata îşi socoteşte
datoriile
Marcela Ignătescu
ziua recoltei –
mama–şi numără încet
bătăturile
Vasile
Conioşi-Mesteşanu
ziua recoltei -
în pomii dintre blocuri
pungi vechi de plastic
Corneliu Traian
Atanasiu
Ziua Recoltei -
alte probe de
sânge
pentru oncolog
Cezar Florin Ciobîcă
Cum e şi firesc ziua recoltei, aici mereu izolată ca primă parte a poemelor, este
considerată cu predilecţie, aşa cum sîntem obişnuiţi, ca sărbătoarea recoltei. Partea a doua însă are grijă să dea o replică
antifestivistă primei interpretări, recoltele menţionate nefiind deloc
îmbucurătoare. Substantivul compus redevine astfel o sintagmă în care părţile
componente nu mai sînt solidare, iar sensul festivist este drastic amendat.
Recolta este luată în răspăr căci recoltarea
este mereu mai curînd negativă.
Mai reputat pentru această tehnică
este poemul lui Şerban Codrin
de ziua muncii –
la soare uscându-se
pielea unui cal
în
care ziua muncii ca sărbătoare este
vehement deconspirată doar prin simpla alăturare a unei imagini care infirmă
alegoric şi totodată categoric, prin etalarea efectelor ei finale, celebrarea
şi glorificarea muncii. Cumulate, zilele de muncă au consecinţa fatală a
uscării trupeşti şi sufleteşti.
Tot un substantiv compus, specializat
ca nume al altei sărbători, este folosit şi în următorul poem:
Ziua Eroilor –
salve de tun risipind
păpădiile
Cezar Florin Ciobîcă
Recuzita
exagerată a unei celebrări fără spectatori, salvele
de tun, evocată aici, reuşeşte să scuture doar păpădiile. Deşi nu există un
alt înţeles mai profan al zilei eroilor, un gînd empatic ne duce către zilele
de război în care vieţile unor păpădii umane sînt curmate cu mijloace evident
supradimenisonate. Iar eroismul devine unul de abator, eroii fiind de fapt doar
carne de tun.
Sintagme mai puţin consacrate sau
specializate, folosite cu deosebită abilitate, dobîndesc dublu sens în poemele
lui Vasile Conioşi-Mesteşanu:
tablou de iarnă –
bătrâna-nmărmurită
lângă factură
noapte albă –
în jurul
bufetului
drum alunecos
Tabloul de
iarnă este înţeles
atît ca o privelişte hibernală, posibil mirifică, cît şi ca unul al necazurilor
financiar domestice prilejuite de costurile neverosimil de mari ale încălzirii.
E firesc ca bătrîna să rămînă tablou
în faţa facturii. În al doilea poem, noaptea
albă este o noapte de iarnă cu zăpadă şi totodată noaptea petrecută-n birt
de beţivanii pentru care drumul este alunecos din două motive cumulate –
gheţuşul şi ebrietatea. La fel ca în poemele de mai înainte, sintagma cu dublu
înţeles este izolată prin cratimă de restul poemului, astfel încît sensul
prioritar să poată fi invocat înainte de a primi replica unui alt context care
să actualizeze cel de al doilea sens.
Cu dublu
înţeles sînt folosite şi zilele babei
din poemul lui Cezar Florin Ciobîcă:
zilele babei -
din cuptorul bunicii
niciun mucenic
Poemul
poate fi interpretat şi în sensul regretului că bunica s-a prăpădit şi nu mai
are cine coace mucenici, dar mai productiv ca sens este acela în care există o
simultaneitate între zilele calendaristice ale babelor (între care intră şi
Mucenicii) şi cele ale bunicii atît de babă încît nu mai e în stare să facă
mucenicii cu care ne-a obişnuit.
Oarecare
şarm are şi folosirea unor nume proprii (asemănător cu numele de sărbători de
mai sus) şi în sensul figurat:
strada Toamnei
colţ cu Viitorului -
ultimul tramvai
Corneliu Traian
Atanasiu
O intersecţie de străzi cu nume care spun şi altceva face
ca ultimul tramvai să însemne
alegoric şi faptul că, trecînd de această răscruce, viaţa nu mai are acces pe
strada Speranţei.
Jocul de
cuvinte este şi mai abil atunci cînd sintagma uzitată, la figurat un substantiv
compus, este una deja consacrată.
cald la
Chișinău -
înmugurește
chiar și
coada de topor
Dan Norea
Poemul este o frumoasă şi
desăvîrşită alegorie politică. E o minifabulă. Totul e cu două înţelesuri. E
primăvară (şi la Chişinău) şi totul înmugureşte după cunoscuta pildă a lui
Şerban Codrin: pînă şi lemnul din gard.
De ce nu şi coada de topor? Numai că
lucrurile sînt privite şi pe plan politic: atmosfera este de multă vreme
înfierbîntată (cald la Chișinău) şi mulţi politicieni au devenit înfloritoare cozi de topor (unelte-n mîna
duşmanului).
Poemul de mai jos este o construcţie superbă şi complex
structurată bazată pe mai multe jocuri de cuvinte. În varianta de mai jos se
pune accentul pe efemeritatea şi inconsistenţa zilelor, ale moşilor sau ale
babelor, zile oarecare sau zile de sărbătoare, care se (tot) duc precum, iată, fumul
florilor de cais. Se duc zilele anului şi ale oamenilor (moşii şi babele
sînt înţelese şi ca persoane şi ca zile), căci iată a şi venit primăvara: zilele
şi oamenii par doar fum (inconsistent) în
cais.
moşii de iarnă
se duc precum babele
-
par fum în
cais
Maria Doina
Leonte
Dacă însă citim poemul prin
ligamentarea unor cuvinte, el devine:
moşii de iarnă
seduc precum babele -
parfum în cais
aceleaşi zile trecătoare rămîn
totuşi pline de seducţie şi de parfum, de diversitate şi unicitate.
Grupajul de poeme de mai jos aparţinînd tot lui Dan Norea
(ale cărui poeme valoroase au ilustrat expunerea anterioară) ne arată că
tentativa de a uza de cuvinte cu două înţelesuri poate rămîne doar la nivelul
unor simple exerciţii de stil, calamburul nefiind integrat unui sens mai
complex şi manifestîndu-se doar ca o dexteritate exhibată care se adresează mai
degrabă divertismentului. Iar jocul de cuvinte este mai mult o joacă decît o
tehnică de compoziţie pentru haiku.
poiana cu maci
-
somnoros a răsărit
un copil din flori
cu soacra prin
munţi –
o fac atentă:
uite,
alta viperă
statuie în parc
persoană însemnată –
stol de
porumbei
o avalanşă -
la doi metri
sub omăt
sunt cam prost dispus
afara ninge –
in casa doar eu
si
vara lui Vivaldi
soseşte soţul –
pe culoar se
aude
doar fuga lui Bach
pân-acum
credeam
ca vecina-i uşoară -
acum văd că-i grea
Jocurile de cuvinte existente în poemele anterioare apelează
la cuvinte cu două înţelesuri (polisemantice sau omonime) care sînt prezente în text o singură dată, într-o
singură sintagmă, în care pot fi citite (actualizate) în ambele sensuri.
Modalitatea mi se pare mai organică decît a acelora în care cuvîntul cu două
înţelesuri apare de două ori, de fiecare dată în alt sens sau se apelează la
cuvinte apropouri la alte cuvinte.
Radu Patrichi, în Şi
în haiku, jocuri de cuvinte, citează poeme care se înscriu în această a
doua modalitate de folosire a unui cuvînt polisemnatic.
asfalt încins –
umbra unui
cîine
caută umbră
Iulian
Dămăcuş
zi fierbinte de vară –
chiar şi umbrele caută
o umbră
Dumitru
Ifrim
Cele două înţelesuri ale cuvîntului umbră, pată întunecată şi fiinţă debilă, sînt actualizate, cum se vede, în sintagme diferite,
dar textul are suficientă cursivitate şi naturaleţe.
În alte
cazuri insistenţa în a uza de cuvinte cu două înţelesuri devine prea
transparentă şi dorinţa de calambur eclipsează sensul poemului ca întreg. Folosirea
jocului de cuvinte tinde să sară în ochi în defavoarea înţelesului poemului în
care ar trebui să se topească.
Paşti. Mănînc
spanac.
Mielul meu
zburdă, paşte –
Asta-i viaţa.
Manuela Miga
Şarpele şi râul
merg alături
şerpuind
Iulian Dămăcuş
Gluma este evidentă, dar structura poemului este prea
subţire şi poemul nu are adîncime.
Tot ca
jocuri de cuvinte sînt atestate şi poeme în care se urmăreşte o ironizare prin
apropouri într-un fel de cascadă: înot-apă-baie-baie de soare sau aluzii la
recuzita unei specializări militare.
lecţii de înot –
pentru început face
doar băi de soare
Virginia Popescu
infanteristul
venit în permisie –
ea, goală puşcă
Florin
Grigoriu
Uneori e vorba pur şi simplu doar de etalarea unei
expresii cu dublu înţeles, restul fiind o umplutură de circumstanţă.
de la Anul Nou
«e plecat cu sorcova»
–
spun toţi vecinii
Virginia Popescu
În
aceste ultime cazuri e însă vorba mai mult de glume şi nu de efecte ironice
integrate unui sens cît de cît mai serios.
Pentru cei care apelează la tehnica
jocurilor de cuvinte cred că importante sînt trei exigenţe:
·
să
nu uzurpe supremaţia realei semnificaţii a haiku-ului, încercînd să pună în
evidenţă jocul în sine care trebuie să fie subordonat finalităţii poemului
·
să
nu forţeze expresia textului din dorinţa de a fi remarcat, să păstreze fluenţa,
naturaleţea, eleganţa textului
·
să
facă din jocul de cuvinte pivotul în jurul căruia textul îşi schimbă înţelesul,
macazul care deviază sensul primar pe linia celui alegoric.
Bibliografie:
Jules
Cohn Botea - Senryu – Kyoka, un surâs în
stil nipon
Radu
Patrichi – Şi în haiku, jocuri de
cuvinte
Jane
Reichhold – Haiku Techniques
Dan
Norea – Epigramatica - partea I
Concursurile Haiku
Club din 2012
