Care au fost trăsăturile nucii sau ale
nucului care au animat căutările concurenţilor?
La nucă au fost remarcate: coaja (verde sau amară), cojile de nucă (cu
amintirea lor punitivă), miezul de nucă şi nuca seacă, parfumul (de iod al nucilor
verzi), ridurile cojii şi circumvoluţiunile miezului, dimensiunea (cît gutuia,
cît aluna), căderea şi zgomotul ei. Nucul a atras prin: maiestate
(singuratică), bătrîneţe, umbră, lumina frunzelor; au fost remarcate nucul
desfrunzit, scoarţa plouată sau nucetul. Cel mai adesea nuca/nucul au fost puse
în relaţie cu veveriţa, gaiţa, ciorile, bruma, palmele negre, bătaia şi
culesul.
nucul
desfrunzit –
printre
crengi doar stelele
bătute de vânt
Virginia Popescu
Există în
poem o subtilitate care ne încîntă şi care poate fi descrisă şi articulată aşa:
pierderea frunzelor este compensată de apariţia stelelor în coroana totdeauna
amplă şi bine rotunjită a nucului şi, pentru ca susurul frunzelor să nu se
piardă fără rest, ascultătorul atent poate surprinde în licărirea rece a
stelelor bătute de vînt muzica sferelor.
aniversare...
bătrânei îi bat în geam
numai nucile
Cezar Florin Ciobîcă
A bate-n
geam nu este confiscat de elementara ciocnire a unor corpuri de sticla
ferestrei. Bătaia în geam este dintotdeauna şi semnul cu care cineva îşi face
semnalată prezenţa. Şi, atunci cînd e vorba de o aniversare, ciocăniturile pot
însemna musafirii aşteptaţi cu nerăbdare. Şi dacă în geam mai bat doar nucile, bătrîna mai tresare totuşi la
fiecare bătaie aşteptînd neaşteptatul.
viorile
toamnei -
din
când în când o nucă
bate
tempoul
Cristina Oprea
Deşi este
o metaforă, viorile toamnei
împleteşte sugestia sonoră a vîntului vibrînd prin crengile goale cu aceea a
culorilor viorii ale frunzelor moarte
şi ale negurilor anotimpului. Ca să nu mai pomenim de culoarea vioriu-maronie a
instrumentului muzical al cărui nume se pare că derivă etimologic din latinul viola (violetă). Partea doua a poemului
dezvăluie şi ascunde totodată aritmia, suita de sincope a toamnei. Este ritmul
specific al toamnei căderea (în
engleză toamna se numeşte fall –
cădere), tempoul sacadat, cînd precipitat, cînd alert, controlat de vînt.
pe coji de nucă -
un copil într-un ungher
al memoriei
Dan Iulian
Nu ştiu
dacă mai sînt în viaţa copiii din vremurile în care pedeapsa era atît de
drastică, de comună şi de frecventă, fără ca cineva să-i testeze efectele
realmente corective. Memoria colectivă păstrează însă simbolul viu şi extrem de
expresiv al umilitoarelor coji de nucă.
drumul spre şcoală –
un copil caută nuci
sub frunze moarte
Letiţia Iubu
Cu un pic de vioiciune, copilul din noi va resimţi mereu farmecul acelui
drum care avea gratificaţiile lui neîndoielnice. Dar nu căutăm oare şi acum sub
frunzele moarte ale timpului (care s-a adunat în vrafuri) acele nuci în care e
închisă lumea de basm a copillăriei?
clipă de taină –
o nucă prăbuşită
rupe tăcerea
Speranţa Rubin
Taina nu
este aceea a tăcerii ci a ruperii ei. Emoţia şi tresărirea sînt acelea ale zgomotului
neaşteptat al prăbuşirii.
Evenimentul, notat ca unul catastrofal şi nu ca o banală cădere, mărturiseşte
că toamna revelată în reveria tăcerii are un tîlc mai profund şi mai brutal. Că
visul tomnatic este întrerupt de frisoane.
la cules de nuci -
împreună cu mama
doar în gândul meu
Ana Urma
Un model
de glisare fără cea mai mică poticnire spre un rezultat cu totul neaşteptat.
Fiecare din primele două versuri este doar o pistă (nu doar falsă ci oarecum
insignifiantă) părăsită pe nesimţite pentru a ajunge la un final care, şi el,
este eliptic: mama care nu mai e. Alunecarea
este de o delicateţe şi de o surpriză fără margini. Aş asemăna-o, pentru
surpriza ei, cu cîteva versuri ale lui
Blaga din La mînăstire: Într-un tîrziu, o fată. Stele care cad / sau
poate-un vînt de toamn-ar şti să spună / c-a fost frumoasă fata mai demult. / Zice:
"Să ţii o liturghie, stareţ sfînt". // "Pentru cine?" //
"Pentru - gîndul meu." // Luna s-a-ngrădit c-un curcubeu. Gîndul acela
care nu e verbalizat, care sublimează fiinţa absentă şi e un fel de rezonanţă perpetuă
a bolţilor sufletului.
coji de nucă -
un melc fără cochilie
şi-alege una
Cristina Ailoaei
Imaginaţia
nu e prohibită în haiku. O imagine reală poate fi foarte bine doar una
verosimilă. Şi un pic de empatie copilărească faţă de melcii fără casă (limax)
te poate face să vezi în cojile de nucă nu atît o culme a asprimii represive ci
o nesperată oportunitate pentru fiinţele fără casă în toamnă.
mici şi bere la
festivalul nucilor –
miez tot mai puţin
Grigore Chitul
Poemul ia
în răspăr proliferarea festivismelor fără
miez şi degradarea sărbătorii. Nu ştiu dacă există într-adevăr un festival al nucilor, dar oricînd este posibil. Pentru poemul de faţă
însă el înlesneşte un joc de cuvinte fecund. Fişa şi desfăşurătorul
evenimentelor se potriveşte cu rostul lor ca nuca-n perete, micii şi berea inundă otova toate improvizaţiile
fără har, iar miezul (conţinutul
autentic, esenţa sărbătorească) e tot mai greu de găsit. Coji poleite multe,
miez ioc.
copilul plângând -
bunicul bate nucul
din curtea casei
Constantin
Stroe
Poemul de
mai sus devoalează emoţia, spunînd pe şleau cum interpretează copilul gestul
bunicului. E un mod persuasiv de a ne induce emoţia care scade valoarea unui
haiku. Mi se pare de departe mai bună abordarea aceleiaşi scene în poemul de
mai jos, unde emoţia nu este specificată, rămîne în starea de uluială şi nedumerire
surprinsă de imaginea ochi mari, iar decriptarea
gestului este şi ea în ton cu înţelesul copilăresc - să fie cuminți.
ochi mari de copii –
tata bate nucile
să fie cuminți
Petru-Ioan Gârda
nucul desfrunzit
din grădina secretă -
portiţa de negăsit
Maria Sasu
Aparent,
dacă nu simţim aluziile textului, poemul pare plat şi fără volum. Grădina secretă este însă aceea ale
cărei taine copilăreşti nu s-au pierdut de tot şi, chiar dacă acum nucul este desfrunzit, portiţa (de negăsit pe moment) merită să
fie căutată. Portiţa (din text) este o micuţă capcană, ea mărturiseşte regretul
şi nostalgia, dar, sub această formă descurajată şi delăsătoare, îndeamnă totuşi
la insistenţă.
circumvoluţii -
pe cartea de algebră
miezul de nucă
Doina Bogdan Wurm
O viziune
deloc nelalocul ei, pentru multă lume aspectul miezului de nucă este asemănător
cu acela al encefalului. Două emisfere ale miezului de nucă pe cartea de
algebră sînt o imagine deosebit de sugestivă. Unde sînt puse oare mai mult la
lucru, mai solicitate şi mai îmbogăţite circumvoluţiunile decît în efortul pe
care-l face mintea mînuind abstracţiile algebrice! Similitudinea întîmplătoare
(şi aproape neverosimilă) a înfăţisării celor două se îmblînzeşte însă dacă
miezul de nucă este savurat într-o mică pauză dintre două reprize de exerciţii.
Şi poate contemplat pentru ciudăţenia lui.
în palmă nuca –
bunica la oglindă
netezind un rid
Maria Doina Leonte
Al cui rid
îl netezeşte bunica? Evident, al nucii. Neîndoielnic, fără nicio izbîndă, căci
ridul înlemnit nu cedează, nu se lasă nivelat. De ce la oglindă? Ghiciţi voi.
Oricum, trebuie să remarcaţi discreţia lui netezind
care-l maschează pe mîngîind.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu