Doar (I)

-->

Adverbul doar exprimă de obicei o delimitare, o restricţie în sensul unei singularizări a unui lucru din mulţimea celor identice sau asemănătoare cu el.

Nici o scrisoare de scris,

doar amintirea

ca un uliu: la pândã

(Ştefan Baciu)

În poemul de mai sus, restricţia marchează de fapt o exclusivitate nefastă, persoana în cauză, evident singură şi nemaiavînd nici măcar cui să scrie (poate niciunul din cunoscuţii de departe nu mai e în viaţă), este la discreţia amintirii, singura în care mai întîlneşte oamenii şi viaţa (trecută). Dar şi amintirea… e mai curînd un supliciu.

În cazul acestui poem, nici o face pereche cu doar. Aparent, nu mai e nimic de făcut, de trăit, de comunicat, nici o relaţie nu mai există, nu mai funcţionează. Nu mai e nimeni cu care ai mai putea să comunici. Doar introduce însă o excepţie. Dar una devenită adversativă: întîlneşti încă totul în amintire, dar (cam aşa funcţionează acum doar) numai ca o mustrare, ca o nostalgie, ca o sfîşiere. În mod straniu, doar face ca şi acel singur lucru rămas din specia pusă-n discuţie să fie unul care-şi neagă natura şi virtutea, preschimbîndu-se în contrariul său.

De regulă însă, doar nu este precedat de o precizare a categoriei de lucruri absente, ci introduce direct, abrupt şi eliptic chiar acea singularitate pe care ţine să ne focalizeze privirea. Este fără doar şi poate o păcăleală, ceea ce vedem (ca ceea ce a mai rămas) şi-a schimbat calitatea firească de a popula şi însufleţi locul şi prin prezenţa sa accentuează lipsa, pustiirea, singurătatea, devenind de fapt simbolul lor:

La debarcader / doar pescãruşul / pãzind singurãtatea. (Vladimir Belity)

Totul s-a cules – / doar sperietoarea / aşteaptă noul an (Florin Grigoriu)

Sub salcia casei, / îmi ţin tovărăşie / doar ei, ţânţarii (Ţicu Valer)

Zarişte mută – / Doar o pasăre-şi strigă / Numele mereu (Ion Bogdan)

Noapte târzie - / Doar parfumul teilor / Mai trece strada (Ioan Marinescu)

Doar zãpada / pe treptele conacului - / sfârşit de veac (Elena Manta Ciubotariu)

Pe plaja goalã / stãpâni doar pescãruşii. / Searã de toamnã. (Ana Udrea)

Gustar spre sfârşit. / Doar o sperietoare pe / câmp (Ecaterina Marga)

Doar praf şi ciulini. / Cântecul greierului amintind toamna (Livia Ciupav)

Ceaţã - / doar ciorile se zãresc / în mesteceni (Ioan Gãbudean)

Scena pustie / Acum doar un greier / Îşi face de cap (Ioan Marinescu)

revelionul – / la mulţi ani îmi urează / doar papagalul (Valeria Tamaş)

Cucul n-are ecou, sperietoarea şi pescăruşii accentueză golul şi capătă funcţia ironică de a păzi singurătatea, parfumul se strecoară nevăzut, zăpada îngroapă ce-a mai rămas din conac, ţînţarii... condimentează singurătate cu un plus de iritare. Toate aceste lucruri şi fiinţe sînt doar însemne care se insinuează pe blazonul singurătăţii.

Lucrurile pot fi văzute însă şi cu o ironie tandră, empatizînd cu fiinţele singuratice, asumînd demnitatea condiţiei austere a unicatului pe care ele ţi-o pot insufla:

Doar un păianjen. / La urma urmei / dorm şi eu cu cineva (Niculae Alexandru Vest)

În cerul iernii / doar un fulg ca un sărut – / la despărţire (Titus Andronic)

Regina nopţii / mireasmã risipitã / doar pentru greieri (Emilia Dumitrescu)

Cântul lebedei; / pe lac se oglindea doar / constelaţia (Utta Siegrid König)

Doar o ceaşcã. / Aburul şi liniştea / Împreunã (Lucian Suciu)

Ţâţâna porţii / scârţâie, prietenii trec. / Doar vântul intrã. (Dumitru Ichim)

Valurile torc / poveşti: doar albatrosul / le ştie rostul (Horaţiu Stamatin)

E doar vraja / amurgului. Nu-i încã / dorul de moarte.(Nicolae Ionel)