Tonul face muzica

Tonul face muzica*

Trebuie să spun din capul locului că apelativele de maestru sau de sensei mă fac să zîmbesc. În primul rînd pentru că trăim în alte vremuri, în al doilea pentru că mi se pare deplasat să mi se aplice mie, în al treilea pentru că îi suspectez pe cei care mă gratulează cu el de faptul că aspiră la reciprocitate (mai mult sau mai puţin grabnică).

Întîmplarea face că, de la o vreme, mă ocup cu organizarea unui concurs, cu îndrumarea celor ce se apropie de haiku şi cu încercarea de a mări coeziunea unei comunităţi care nu prea-şi cunoaşte nici identitatea, nici posibilităţile de creştere printr-o activitate mai susţinută de cooperare şi colaborare.

În concursul lunar ROMANIAN KUKAI, după 31 de etape (peste doi ani şi jumătate), s-au înregistrat 1279 de participări, iar numărul lunar de participanţi a crescut constant de la 20 în prima lună la 57 (repetat) în ultimele luni. Numărul total de participanţi unici (care au participat măcar o dată la concurs) este de 144. Dintre cei din vechea gardă, aproape că nu e unul care, dînd atenţie şi azi haiku-ului, să nu fi participat măcar o dată la concurs (unii, mai sfioşi, doar sub pseduonim). Dar, recunosc în cunoştinţă de cauză, ei sînt tot mai puţini. Bucuria mea este că s-au ivit iubitori de haiku din alte generaţii recente care au aflat de haiku şi s-au afirmat participînd la acest concurs. Vîrsta unora este aproape de adolescenţă, a altora mai aproape de o tinereţe prelungită dincolo de binemeritata pensie. Dar pasiunea rămîne comună.

Concursul îşi realizează de minune primul obiectiv, acela de a a populariza haiku-ul, de a-l promova pe internet şi de a constitui o provocare pentru cei care agreează competiţia şi simt nevoia unui stimulent mereu reiterat. Prezenţa pe internet a oferit fenomenului şi poemului haiku o vizibilitate de invidiat faţă de vremurile în care totul depindea doar de revistele specializate (pe suport de hîrtie) sau de puţinele ocazii de a fi prezent în revistele literare sau în mass-media.

Un al doilea obiectiv care s-a ivit abia pe parcurs, acela de a oferi celor care participă la concurs informaţii pentru a se iniţia şi perfecţiona în domeniul poeziei nipone, a pus în mişcare mai multe proiecte care au demarat şi merită a fi continuate cu resurse şi eforturi umane mai consistente. Între cele 600 de postări de pe RK există aproape 200 de articole teoretice, comentarii la poeme şi lecţii de haiku traduse, majoritatea etichetate pentru a fi căutate şi accesate mai lesne. Este nevoie de o bibliografie listată pe subiecte şi pe autori. Mai bine marcată în peisaj este BIBLIOTECA ROMANIAN KUKAI care cuprinde 47 de publicaţii grupate pe 5 categorii: antologii, volume de autor, documente pentru concurs şi un fel de arhivă: cărţi şi autori (care are ambiţia de a aduna toate revistele de pînă acum şi a face recensămîntul tuturor autorilor legaţi de haiku).

Al treilea obiectiv este creşterea calitativă a poemelor din concurs. Din cauza unicităţii lui în peisajul românesc, concursul este însă văzut de mulţi ca unul menit să impună pe cei mai buni dintre cei buni. Am mai spus-o şi pînă acum, este vorba doar de un concurs şcoală care reuşeşte să întreţină atmosfera de emulaţie printre cei, evident inegali ca valoare, care au gustul ludic al competiţiei. Sînt prezenţi în concurs şi autori cu valoare certă, dar şi persoane nimerite pentru prima oară (şi, evident, nedezmeticite), şi începători sadea, şi avansaţi cu vechime. De curînd, am trecut de la kukai (aprecierea poemelor de către participanţi), la stabilirea rezultatelor de către un juriu. Păstrînd şi votul, se poate face mereu o paralelă între cele două moduri de apreciere. Se pare că, de cînd s-a produs schimbarea, există o uşoară convergenţă între ele, dar asta se poate să fie şi efectul comentării poemelor care îşi pune treptat amprenta pe gustul participanţilor.

*

De cînd concursul este jurizat, a început să fie vizat de cei care simt nevoia imperioasă a unei tribune de la care să-şi impună punctul de vedere dincolo de teritoriul lor legitim de acţiune. La început am fost îngăduitor cu încercările de a comenta poemele din concurs, dar treptat ambiţia lor a devenit aceea de a se substitui juriului şi de a-l trage făţiş de urechi, constestînd sistematic ierarhia pe care acesta o stabileşte şi afişînd cu nonşalanţă o alta. Şi toate astea ignorînd cu o totală lipsă de eleganţă faptul că juriul concursului a afişat de la început criteriile după care se conduce în aprecierea sa, altele decît cele după care judecă dînşii.

Culmea este că mi-au trimis „comentariile” lor cu credinţa că ar fi musai să le public şi în ideea că, dacă n-aş face-o, îi cenzurez. Vreau să spun foarte scurt şi limpede: concursul şi site-ul sînt administrate de mine şi le conduc aşa cum cred eu că e mai bine pentru ca ele să poată funcţiona fără a crea confuzie. Nu voi mai publica niciun fel de comentarii ale criteriilor după care se orientează juriul, ale clasamentului stabilit de juriu sau ale modului în care comentează membrii juriului.

Internetul este un spaţiu virtual infinit şi generos: permite tuturor să-şi creeze, să-şi administreze şi să-şi promoveze părerile, ideile, concepţiile. La fel cum încurajează şi formarea comunităţilor cu aceleaşi interese şi orientări. Totul, în anumite limite, suficient de largi însă, este gratuit şi poate fi făcut de cel ce se străduieşte să deprindă tehnicile cu care îşi poate clădi propriul său spaţiu (căruia, abia apoi, rămîne să-i ofere suficient timp, inteligenţă şi inventivitate pentru o funcţionare eficientă). Oricine are libertatea de a-şi crea un site, un grup şi un concurs pe care şi cu care să-şi promoveze propriile reguli şi opinii.

M-aş bucura să existe cît mai curînd şi alte direcţii şi orientări în abordearea haiku-ului care să aibă unde să-şi afirme convingerile. Sînt convins că abia atunci se va crea între ele o firească şi benefică emulaţie.

____________________

* citiţi şi Critica expeditivă şi exclusivistă