*
Dan Norea
Am văzut deseori folosită în ultima vreme sentinţa “nu e haiku pentru că…”. Aş dori să pun în discuţie câteva cazuri, pe care le-am prezentat într-un anumit cerc şi am primit lămuriri.
1. 5-7-5
Discuţia e veche deja, am abordat-o şi în alte materiale. Este destul de răspândită noţiunea de haiku liber. Personal respect regula, şi când scriu şi când votez în concursuri de tip kukai. Dar cred că sentinţe de genul “nu e haiku pentru că nu respectă 5-7-5” nu mai au ce căuta în comentarii.
2. Verbele
E destul de răspândită ideea că verbele n-au ce căuta într-un haiku. Mai cu noduri, unii admit câte un verb, dar două deja stârnesc proteste vehemente “Abuz de verbe ! Nu e haiku.”
Domnul Ion Untaru, autor talentat şi experimentat de haikuuri, spune:
Redau un poem, răspuns la una din nedumeririle tale:
Cu tristeţe mă despart de voi
ca o scoică ruptă din carnea-i,
plec, iar toamna se-ndepartează
semneaza Basho - Călătorie spre nord
Adevărul este că citisem de curând poemul, dar abia acum am numărat verbele. Sunt trei la prezent şi unul (ruptă) la participiu trecut. Ruşine, Basho !
Pentru că am abordat problema verbelor, reiau şi modalitatea de folosire. Sunt recomandabile verbe la modurile indicativ prezent, gerunziu şi participiu trecut (ultimul, dacă au rol de adjectiv). De ce ? Răspunsul nu este “de-aia”, regulile sunt făcute cu un anumit scop. Ne răspunde Weiss “haiku-ul este un poem (foarte) scurt despre ceva ce are loc acum.”.
3. Metafore şi personificări
Doamna Valeria Tamaş mi-a răspuns indirect, trimiţând o selecţie de haikuuri ale autorilor celebri.
”Se duce şi toamna.
Găoacea castanei
şi-a deschis braţele (M.Basho)
Roi de gâze uşoare,
pod aerian
al visului meu. (E. Kikaku)
Fără penel,
salcia pictează
pe vânt. (Rikuto)
Luna, în munţi
îl iartă pe hoţul de flori
şi-l învăluie cu lumină. (K.Issa)
Răsare luna
şi tufa cea mai umilă
e invitată la recepţie. (K.Issa)
Noapte cu lună plină.
Oricine va putea să vadă
rănile-ascunse în zăpadă. (K.Bosha) “
Discret, mai găseşti câte o metaforă, câte o personificare… Deci nu se poate emite, mecanic, o sentinţă categorică. “Are metaforă, deci nu e haiku”. Trebuie judecat de la caz la caz.
4. Verbul în ultimul vers
“Verbul nu se admite in ultimul vers.”. O sentinţă de care nu mai auzisem încă. Într-un fel, pentru ea am declanşat discuţia despre care vă pomeneam. Cu atât mai mult cu cât, la ultima etapă de Kukai, a ieşit câştigător detaşat poemul Simonei Dobrescu:
liniştea nopţii –
în scoica din valiză
vuieşte marea
Iată ce ne spune reputatul autor de haikuuri, Vasile Moldovan: “Florin Vasiliu a stabilit regula, numai pentru limba romană, ca haiku-ul sa nu se termine cu verb. Subscriu la aceasta regulă. Poate că gerunziul ar merge, totuşi. Deci e vorba de ultimul cuvânt să nu fie verb, nu de ultimul vers. Aşa cum e haiku-ul Simonei Dobrescu e şi frumos şi corect. Ar fi fost greşit dacă ar fi scris "marea vuieşte" în loc de “vuieşte marea".”
5. Prepoziţii la sfârşit de vers
“Se evită prepoziţiile la sfârşit de vers ca şi cuvânt de legatură”.
În discuţie am exemplificat cu poemul meu.
Poiana ninsă –
doar urme lăsate de
un miel rătăcit
Mi-a răspuns tot domnul Moldovan. “Nu ştiu de o asemenea interdicţie. Totuşi, în asemenea situaţii, autorul are de ales între a respecta regula 5-7-5 şi de a se exprima oarecum abrupt, sau de a se exprima cursiv, firesc, dar cu o structură puţin modificată (5-6-6 în cazul de faţă).
Textul e şi frumos şi haiku. Există cel puţin două perechi de termeni antitetici: zăpada şi urmele; se poate face analogie între zăpadă şi un corp, precum şi între urmele de pe zapadă şi rănile de pe un trup. Pe de altă parte, se crează stări antitetice. Poiana ninsă îţi dă linişte sufletească, îndeamnă la reverie, îţi trezeşte aduceri aminte, pe câtă vreme mielul rătăcit îţi dă un sentiment de tristeţe.”
Ultima parte a comentariului era răspuns la alt reproş “planurile nu sunt chiar antitetice”. Dar asta e o problemă separată.
6. Două planuri antitetice
Că un haiku trebuie să aibă două planuri, asta e ceva unanim recunoscut. Ele se despart printr-o cezură –kireji-, plasată între versurile 1-2 sau 2-3. În japoneză, kireji este un o silabă (onji), una din cele 17. În română au fost încercări de a folosi silabe, de exemplu interjecţii, pe post de kireji, dar au fost respinse. Astăzi toată lumea foloseşte un semn de punctuaţie, uzual liniuţa. Important nu e atât simbolul, cât pauza propriu-zisă.
În schimb, ca cele două planuri să fie antitetice, n-am citit în niciun material teoretic. Bănuiesc de unde vine ideea. E vorba de noţiunea de juxtapunere, combinaţia dintre cele două planuri. Ele trebuie să fie aparent independente (nu neapărat antitetice). Mai multe precizări ne dă prof. Ferris Gilli în “Lecţii de haiku pentru avansaţi”.
”Falsă juxtapunere nr. 1 - Explicaţia se realizează atunci când o parte a haiku-ului explică cealaltă parte. Explicaţia nu este juxtapunere şi ea slăbeşte forţa haiku-ului. De exemplu:
câini luptându-se -
mârâituri aspre
sub verandă.
Primul vers le explică pe celelalte două versuri
Falsa juxtapunere nr. 2 - Cauza şi efectul se realizează când o parte a haiku-ului este efectul sau consecinţa celeilelte părţi. De exemplu:
secetă îndelungată –
nisip cernut printre crăpături
în baia uscată a păsărilor.
Falsă juxtapunere nr.3 - Imaginea independentă este inclusă în partea principală a singurului subiect al haiku-ului. De exemplu, în acest caz, expresia verbală este un atribut descriind „femeia”:
alergând spre casă -
o femeie depăşeşte
maşina mea parcată.
Aici este o singură imagine în poem.
Falsă juxtapunere nr.4 – Prima parte extinde imaginea sau scena principală, fiind inclusă în poem. Ea face parte din tema principală a poemului:
pe pajişte -
ochii păianjenului
o sclipire de moment
„Pe pajişte” indică pur şi simplu unde se află păianjenul, fără să contribuie la înţelesul poemului, ori să le creeze cititorilor un moment de introspecţie.”
Ferris Gilli pune accent pe spaţiul dintre cele două planuri. Kireji nu are rolul de a despărţi, ca un zid, cele două planuri, ci de a le uni.
”mirosul maşinii noi -
o pereche de vulturi
pe deasupra chiparoşilor
Eu îmi pot imagina mirosul unei maşini noi şi îmi place imaginea unei perechi de vulturi. Dar pentru mine, spaţiul imaginar dintre părţi, este mai mult decât o cărămidă dintr-un zid! Acesta totuşi îmi permite să privesc îndelung la poemul lui Harry Gilli şi să-i găsesc răsunetul pentru că el îmi oferă un spaţiu între părţi, pe care cititorul îl poate umple cu imaginaţia sa:
spărtură în ceaţă-
o pereche de vulturi se aşează
în vârful chiparoşilor.
Nu este suficient să suprapui două imagini ce par fără legătură între ele. Cele două părţi ale unui haiku de succes sunt pline de înţelesuri atunci când sunt citite ca un întreg decât ca părţi separate. Deşi părţile sunt independente şi au propriile lor semnificaţii, atunci când sunt juxtapuse într-un haiku, ele contribuie împreună la o mai bună înţelegere a cititorului.”
(Lecţii de haiku)
În acest context, e uşor de imaginat că cea mai eficientă formă de juxtapunere se realizează prin alegerea a două planuri antitetice. Este evitată falsa juxtapunere, este evitat şi zidul dintre cele două planuri. În plus, antiteza este ea însăşi o valoare estetică puternică în haiku.
Dar asta nu justifică sentinţa “Nu e haiku pentru că cele două planuri nu sunt antitetice”
Închei cu spusele domnului Corneliu Traian Atanasiu: “Orice regulă trebuie să aibă o motivaţie şi cine o invocă ar trebui să argumenteze aşa:
- valoarea poemului scade datorită faptului că... (şi să spună cum e perceput un poem care face acea greşeală, eventual cu un exemplu)
- să arate cum acea exigenţă face un poem mai bun (dînd de asemenea măcar un exemplu).
Altfel, asemenea reguli nu pot avea credibilitate.”
1. 5-7-5
Discuţia e veche deja, am abordat-o şi în alte materiale. Este destul de răspândită noţiunea de haiku liber. Personal respect regula, şi când scriu şi când votez în concursuri de tip kukai. Dar cred că sentinţe de genul “nu e haiku pentru că nu respectă 5-7-5” nu mai au ce căuta în comentarii.
2. Verbele
E destul de răspândită ideea că verbele n-au ce căuta într-un haiku. Mai cu noduri, unii admit câte un verb, dar două deja stârnesc proteste vehemente “Abuz de verbe ! Nu e haiku.”
Domnul Ion Untaru, autor talentat şi experimentat de haikuuri, spune:
Redau un poem, răspuns la una din nedumeririle tale:
Cu tristeţe mă despart de voi
ca o scoică ruptă din carnea-i,
plec, iar toamna se-ndepartează
semneaza Basho - Călătorie spre nord
Adevărul este că citisem de curând poemul, dar abia acum am numărat verbele. Sunt trei la prezent şi unul (ruptă) la participiu trecut. Ruşine, Basho !
Pentru că am abordat problema verbelor, reiau şi modalitatea de folosire. Sunt recomandabile verbe la modurile indicativ prezent, gerunziu şi participiu trecut (ultimul, dacă au rol de adjectiv). De ce ? Răspunsul nu este “de-aia”, regulile sunt făcute cu un anumit scop. Ne răspunde Weiss “haiku-ul este un poem (foarte) scurt despre ceva ce are loc acum.”.
3. Metafore şi personificări
Doamna Valeria Tamaş mi-a răspuns indirect, trimiţând o selecţie de haikuuri ale autorilor celebri.
”Se duce şi toamna.
Găoacea castanei
şi-a deschis braţele (M.Basho)
Roi de gâze uşoare,
pod aerian
al visului meu. (E. Kikaku)
Fără penel,
salcia pictează
pe vânt. (Rikuto)
Luna, în munţi
îl iartă pe hoţul de flori
şi-l învăluie cu lumină. (K.Issa)
Răsare luna
şi tufa cea mai umilă
e invitată la recepţie. (K.Issa)
Noapte cu lună plină.
Oricine va putea să vadă
rănile-ascunse în zăpadă. (K.Bosha) “
Discret, mai găseşti câte o metaforă, câte o personificare… Deci nu se poate emite, mecanic, o sentinţă categorică. “Are metaforă, deci nu e haiku”. Trebuie judecat de la caz la caz.
4. Verbul în ultimul vers
“Verbul nu se admite in ultimul vers.”. O sentinţă de care nu mai auzisem încă. Într-un fel, pentru ea am declanşat discuţia despre care vă pomeneam. Cu atât mai mult cu cât, la ultima etapă de Kukai, a ieşit câştigător detaşat poemul Simonei Dobrescu:
liniştea nopţii –
în scoica din valiză
vuieşte marea
Iată ce ne spune reputatul autor de haikuuri, Vasile Moldovan: “Florin Vasiliu a stabilit regula, numai pentru limba romană, ca haiku-ul sa nu se termine cu verb. Subscriu la aceasta regulă. Poate că gerunziul ar merge, totuşi. Deci e vorba de ultimul cuvânt să nu fie verb, nu de ultimul vers. Aşa cum e haiku-ul Simonei Dobrescu e şi frumos şi corect. Ar fi fost greşit dacă ar fi scris "marea vuieşte" în loc de “vuieşte marea".”
5. Prepoziţii la sfârşit de vers
“Se evită prepoziţiile la sfârşit de vers ca şi cuvânt de legatură”.
În discuţie am exemplificat cu poemul meu.
Poiana ninsă –
doar urme lăsate de
un miel rătăcit
Mi-a răspuns tot domnul Moldovan. “Nu ştiu de o asemenea interdicţie. Totuşi, în asemenea situaţii, autorul are de ales între a respecta regula 5-7-5 şi de a se exprima oarecum abrupt, sau de a se exprima cursiv, firesc, dar cu o structură puţin modificată (5-6-6 în cazul de faţă).
Textul e şi frumos şi haiku. Există cel puţin două perechi de termeni antitetici: zăpada şi urmele; se poate face analogie între zăpadă şi un corp, precum şi între urmele de pe zapadă şi rănile de pe un trup. Pe de altă parte, se crează stări antitetice. Poiana ninsă îţi dă linişte sufletească, îndeamnă la reverie, îţi trezeşte aduceri aminte, pe câtă vreme mielul rătăcit îţi dă un sentiment de tristeţe.”
Ultima parte a comentariului era răspuns la alt reproş “planurile nu sunt chiar antitetice”. Dar asta e o problemă separată.
6. Două planuri antitetice
Că un haiku trebuie să aibă două planuri, asta e ceva unanim recunoscut. Ele se despart printr-o cezură –kireji-, plasată între versurile 1-2 sau 2-3. În japoneză, kireji este un o silabă (onji), una din cele 17. În română au fost încercări de a folosi silabe, de exemplu interjecţii, pe post de kireji, dar au fost respinse. Astăzi toată lumea foloseşte un semn de punctuaţie, uzual liniuţa. Important nu e atât simbolul, cât pauza propriu-zisă.
În schimb, ca cele două planuri să fie antitetice, n-am citit în niciun material teoretic. Bănuiesc de unde vine ideea. E vorba de noţiunea de juxtapunere, combinaţia dintre cele două planuri. Ele trebuie să fie aparent independente (nu neapărat antitetice). Mai multe precizări ne dă prof. Ferris Gilli în “Lecţii de haiku pentru avansaţi”.
”Falsă juxtapunere nr. 1 - Explicaţia se realizează atunci când o parte a haiku-ului explică cealaltă parte. Explicaţia nu este juxtapunere şi ea slăbeşte forţa haiku-ului. De exemplu:
câini luptându-se -
mârâituri aspre
sub verandă.
Primul vers le explică pe celelalte două versuri
Falsa juxtapunere nr. 2 - Cauza şi efectul se realizează când o parte a haiku-ului este efectul sau consecinţa celeilelte părţi. De exemplu:
secetă îndelungată –
nisip cernut printre crăpături
în baia uscată a păsărilor.
Falsă juxtapunere nr.3 - Imaginea independentă este inclusă în partea principală a singurului subiect al haiku-ului. De exemplu, în acest caz, expresia verbală este un atribut descriind „femeia”:
alergând spre casă -
o femeie depăşeşte
maşina mea parcată.
Aici este o singură imagine în poem.
Falsă juxtapunere nr.4 – Prima parte extinde imaginea sau scena principală, fiind inclusă în poem. Ea face parte din tema principală a poemului:
pe pajişte -
ochii păianjenului
o sclipire de moment
„Pe pajişte” indică pur şi simplu unde se află păianjenul, fără să contribuie la înţelesul poemului, ori să le creeze cititorilor un moment de introspecţie.”
Ferris Gilli pune accent pe spaţiul dintre cele două planuri. Kireji nu are rolul de a despărţi, ca un zid, cele două planuri, ci de a le uni.
”mirosul maşinii noi -
o pereche de vulturi
pe deasupra chiparoşilor
Eu îmi pot imagina mirosul unei maşini noi şi îmi place imaginea unei perechi de vulturi. Dar pentru mine, spaţiul imaginar dintre părţi, este mai mult decât o cărămidă dintr-un zid! Acesta totuşi îmi permite să privesc îndelung la poemul lui Harry Gilli şi să-i găsesc răsunetul pentru că el îmi oferă un spaţiu între părţi, pe care cititorul îl poate umple cu imaginaţia sa:
spărtură în ceaţă-
o pereche de vulturi se aşează
în vârful chiparoşilor.
Nu este suficient să suprapui două imagini ce par fără legătură între ele. Cele două părţi ale unui haiku de succes sunt pline de înţelesuri atunci când sunt citite ca un întreg decât ca părţi separate. Deşi părţile sunt independente şi au propriile lor semnificaţii, atunci când sunt juxtapuse într-un haiku, ele contribuie împreună la o mai bună înţelegere a cititorului.”
(Lecţii de haiku)
În acest context, e uşor de imaginat că cea mai eficientă formă de juxtapunere se realizează prin alegerea a două planuri antitetice. Este evitată falsa juxtapunere, este evitat şi zidul dintre cele două planuri. În plus, antiteza este ea însăşi o valoare estetică puternică în haiku.
Dar asta nu justifică sentinţa “Nu e haiku pentru că cele două planuri nu sunt antitetice”
Închei cu spusele domnului Corneliu Traian Atanasiu: “Orice regulă trebuie să aibă o motivaţie şi cine o invocă ar trebui să argumenteze aşa:
- valoarea poemului scade datorită faptului că... (şi să spună cum e perceput un poem care face acea greşeală, eventual cu un exemplu)
- să arate cum acea exigenţă face un poem mai bun (dînd de asemenea măcar un exemplu).
Altfel, asemenea reguli nu pot avea credibilitate.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu