Sîntem în a treia săptămînă de cînd, zi de zi, cei care vor să exerseze au la îndemînă posibilitatea de adăuga un vers la un haiku de calitate din care el a fost omis intenţionat. Îşi pot verifica astfel capacitatea de a intui felul cum sînt construite poemele bune şi, la sfîrşitul unei săptămîni, pot aprecia cît de aproape sau de departe au fost de soluţia autorului.
Puteţi şi voi să participaţi accesînd UN HAIKU PE ZI. Pornind de la comentariile de acolo, m-am gîndit că ar fi de spus cîteva lucruri. Dar ceea ce am spus eu aşteaptă şi adaosurile voastre, participanţi sau nu.
*
Am scris mult, pentru că n-am avut timp să scriu puţin, mărturisea cineva într-o scrisoare. O recunoaştere spontană a conciziei ca o calitate esenţială a unui text bun şi ca o consecinţa a efortului tenace şi îndelungat de a înlătura balastul inutil.
A scrie scurt nu este deci uşor şi necesită travaliul de a concentra, de a alege esenţialul şi de a-l pune în valoare, eliminînd lungimile fără rost. Concentratul este un distilat, iar procedeul prin care este obţinut este unul alambicat. Odată obţinută însă esenţa, este anulată diluţia textuală.
Cele de mai sus se aplică perfect haiku-ului, poezie scurtisimă. Puţinele sale silabe, preţioase, trebuie drămuite cu grijă, ca şi cum, în focul creaţiei, doar ele s-ar ridica, asemenea aburului, deasupra bolboroselii discursive, condensînd apoi în trei versuri cu grad ridicat de tărie.
Prima eroare în tentativa de a scrie haiku este să crezi că ai avea doar de umplut o formă goală, turnînd în ea apa de ploaie a unor vocabule oarecare. Să nu simţi nevoia ca poemul să crească din interior, pornind de la un moment de inspiraţie, de revelaţie, şi să te precipiţi să îndeşi umplutura de vorbe alandala, ca într-un ardei gras mărimea 5-7-5, miniaturizat asemenea unui bonsai, made in Japan. Umplutura este de obicei asociată cu o glăsuire uşor gîngavă, nesigură pe silabele adăugate suplimentar şi fără niciun rost.
Concentrarea nu înseamnă însă doar comasare şi restrîngere, ci şi focalizare. Eliminînd zeama discursivă, textul prea lăbărţat, dezlînat, confuz, prolix se concentrează în puncte de cristalizare. Pentru haiku, aceste nuclee cristaline sînt imaginile cu elocvenţa lor taciturn-simbolică.
Elipsa este modalitatea cea mai convenabilă de a elimina expresiile descriptive (sau prea ornate cu figuri de stil) pentru a viza imaginea sugestivă prin cuvinte cît mai puţine, prin sintagme sobre şi asustere, dens evocative. Genul de elipsă cultivată în haiku este acela care s-ar putea numi omisiune elocventă. Se îndepărtează astfel nu numai ceea ce e subînţeles sau superfluu, ci şi ceea ce, vorbind prea mult, încorsetează sensul mult mai liber al imaginii.
Abrevierea se manifestă pe două planuri: e ales din situaţie, fapt, întîmplare doar un mic episod, un crîmpei, o latură, iar din discurs doar o scurtă secvenţă. Vorbirea devine laconică, iar ceea ce se petrece este surprins doar printr-un flash, printr-o lumină scurtă şi intensă, focalizată pe latura esenţială sau profund semnificativă a faptului, dezghiocată miraculos din ganga care o ascundea privirii superficiale.
Din acest miez iradiant, cititorul este chemat să recreeze un întreg, pe care imaginile îl surprind doar parţial. Structura haiku-ului este aceea de sinecdocă nedeclarată. Iar farmecul său stă în felul în care aceste fragmente sînt în stare să sugereze un halou, o atmosferă, un climat, o lume, totul. E ca în poveştile în care lumea e închisă într-un bob de mazăre. Imaginile haiku-ului par să aibă în ele o detentă explozivă.
Se înţelege că din acest puţin au fost eliminate toate excrescenţele verbale parazitare care nu aduceau informaţie revelatoare. Umplutura, pleonasmele, repetiţiile, într-un singur cuvînt redundanţa, cît se poate de bine definită în DEX: abundenţa inutilă de expresii, de cuvinte sau de imagini în formularea unei idei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu