Juxtapunerea
Se vorbeşte despre juxtapunere ca fiind lucrul cel mai important într-un haiku. Fără unele precizări această formulă este înşelătoare.
În primul rînd pentru că juxtapunerea în sine, aşa cum o cunoaştem de la sintaxa frazei, nu este doar o simplă alăturare aleatoare sau accidentală. Propoziţiile care stau alături într-o frază, fără să fie legate formal printr-o conjuncţie, nu sînt puse una lînga alta alandala – între ele există o legătură de sens. Acesta e şi motivul pentru care, independente formal, fac parte totuşi din aceeaşi frază. Legăturile de sens între aceste propoziţii nu sînt evidenţiate prin unelte gramaticale. Unitatea frazei este percepută doar semantic, nu este explicitată şi gramatical. Continuitatea frazei este deci surprinsă la alt nivel.
Juxtapunerea celor două părţi ale unui haiku este şi ea de aceeaşi natură – este una semnificativă (şi concret-senzorială), fără proptele şi proteze discursive. Părţile, oricît de diferite ar fi, nu sînt alăturate ca nuca în perete. În haiku se pun alături două imagini diferite, deosebite, distincte vizînd însă prin alăturarea lor emergenţa unui spaţiu virtual de rezonanţă, de legătură, de unificare între ele. Acest spaţiu, sugerat de autor şi descoperit ulterior de cititor, este rostul haiku-ului şi, dacă el nu există, diferenţa îşi pierde sensul şi devine pură absurditate. Imaginile haiku-ului sînt doar aparent independente (Dan Norea), prin ele autorul găseşte de fapt o altă variantă, una revelată chiar în acel moment haiku, a unităţii în diversitate. Ele rămîn de multe ori independente în planul primar şi îşi găsesc unitatea şi interdependenţa abia într-un plan secund, mai profund.
Dacă, în juxtapunerea din sintaxa frazei, indiciul formal accentuează faptul că totuşi între începutul cu literă mare şi punctul final există o unitate frastică, la haiku este marcată din contra tocmai disjuncţia imaginilor. Astfel, kireji, cu un fel de ironie formală, pune accentul pe ruptură, pe cezură. Spiritul poeziei nipone este însă, în ciuda acestor indicii formale, dedicat profund legăturilor. În construcţia poemului în lanţ, ceea ce noi numim strofă este botezat legătură. Pauza dintre versete şi denumirea lor drept legături ilustrează unitatea antitetică dintre diferenţă şi legătură.
Diferenţa şi legătura
Poemul în lanţ progresează prin diferenţă. Există o continuitate, un sens delicat şi firav care înaintează sinuos prin succesiunea secvenţelor. Maeştrii genului ştiau să conducă firul acestei evoluţii ca pe un adevărat ritual liric. Poemul creştea astfel ca un întreg, tocmai din schimbările petrecute în interval, de la legătură la legătură.
Dar pentru ca această sincopată şi savantă progresie să fie una consistentă trebuia eliminată tocmai continuitatea stupidă şi banală, previzibilă şi deductibilă. Rupturile şi suspendarea gîndului abia înfiripat evitau tocmai ceea ce reprezintă tentaţia neştiutorilor: continuările prin explicaţii şi definiţii, extensia prin cumul de detalii şi evidenţierea efectelor, vorbăria sterilă.
Începînd cu Bashō, legăturile devin tot mai subtile. Se preferă legăturilor tari, evidente, brute, cele „slabe”. Întregul care se structurează în acest fel este unul întemeiat pe un fel de legături de duh. Armătura sa nu mai este una de chingi material-logice, ci una de efluvii subtil spirituale. Pe acestea Bashō le-a numit legături mireasmă.
Spaţiul iscat miraculos şi configurat de o mireasmă este un adevărat ţinut, el nu este moşie terestră şi n-are hotare trasate meschin, ci rămîne doar un loc în care mireasma ne bîntuie simţurile şi închipuirea. Două strofe ale lui Blaga, ilustrează, în ton erotic, cele de mai sus:
Cu purităţi de obîrşii
şi cu arome de poveşti
în mine vii
ca să domneşti.
În mine eşti
şi vei domni
ca-ntr-un imperiu un vînt
aducător de miazăzi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu