„Cred că un mare poet fără discipoli este ca un om fără copii.”

Eduard Ţară

locul desfăşurării primului kukai din România, locul unde puteţi găsi informaţii despre fenomenul haiku din ţară şi nu numai

duminică, 8 noiembrie 2009

Verbul (I)

Mi se pare că a venit vremea ca regulile care se tot invocă băbeşte şi funcţionează ca nişte cutume (opace la înţelegere) printre cei ce scriu haiku să capete o fundamentare reală. Şi anume, dacă au o anume valabilitate să fie validate ori prin autoritatea surselor originare (care s-ar putea să aibă mai multă transparenţă raţională), ori prin lămurirea cu exemple şi analize a efectelor benefice pe care le pot avea asupra creşterii calităţii poemelor. Lămurind totodată şi limitele lor. Dar asta se poate face abia după ce vom deschide mai bine ochii asupra varietăţii poemelor haiku care implică excepţii de la regulile vehiculate în mod rigid şi cer imperios evidenţierea mai multor tipuri structurale de haiku, fiecare dintre ele respectînd unele dintre aşa zisele reguli şi altele nu.


Toate aceste doleanţe necesită însă un efort concertat de cunoaştere reală a ce ne pot spune chiar poemele deja scrise. Mai jos veţi găsi o primă tentativă de a ne apleca asupra poemelor haiku din care lipseşte verbul.


*


Am încercat să culeg părerile membrilor Romanian Haiku despre prezenţa verbului în haiku. Am primit doar cinci răspunsuri. Ele au fost exprimate invocînd “reguli” (e bine/nu e bine/e mai bine, e permis/acceptat/interzis, e/nu e recomandat, trebuie/nu trebuie) fără să indice, de obicei, sursa şi fără să motiveze de ce se impune acea regulă sau cum reuşeşte respectarea şi aplicarea ei să dea valoare poemului.


Desprind doar două păreri care încearcă să motiveze şi ce rost are o anumită regulă:


· folosirea verbelor la indicativ prezent sau la gerunziu (participiu prezent) e în acord cu faptul că haiku-ul surprinde un fapt, o întîmplare petrecută în prezent (Norea, Dragomirescu)

· omiterea verbului înseamnă evitarea preciziei descriptive în favoarea sugestiei (Gugurel)


*


Fraza închisă şi încheiată la toţi nasturii este potrivită doar pentru descrierea fotografică detaliată a realităţii. Arborescenţa ei complex articulată este un fel de păienjeniş logic ţesut anume peste lume pentru a o putea capta fără rest. Este un instrument verbal-descriptiv care încearcă să epuizeze amplitudinea realului, mulîndu-se pe suprafaţa sa.


Dar numai şcoala primară şi obsesia şcolărească a vorbirii în propoziţii ne creează impresia că sintagmele (secvenţe de cuvinte cu sens şi coerenţă sintactică) ar aparţine unui limbaj fragmentar şi dezarticulat. Vorbim în mod obşnuit şi fără să facem neapărat propoziţii, şi fără să avem obsesia folosirii verbului în ele atunci cînd avem alte intenţii în actul de comunicare.


Sintaxa eliptică şi defectivă a haiku-ului nu are nici ea ambiţia de a descrie realitatea în toată extensia sa şi este tentată mai mult de concizia sintagmei decît de completitudinea enunţului. O sintagmă nu este însă nici lipsită de sens, nici de consistenţă sintactică sau stililstică şi de randament în raport cu intenţia ei în actul de comunicare. Atît sintactic, cît şi stilistic, putem considera sintagmele folosite în haiku drept un fel de tuşe verbale care au funcţia de a semnala, a indica, a arăta către ceva ce trebuie evocat în închipuire, funcţie pe care o îndeplinesc la fel de bine şi în limbajul colocvial, unde frecvenţa lor este remarcabilă.


Ele nu descriu realitatea, ci o tuşează cu atingerile uşoare dar decisive ale vîrfului unei florete, lăsînd o pată de culoare zvîrlită ca din şfichiul unei pensule, delimitînd cu un contur abia vizibil spaţiul şi momentul unei revelaţii. Căci, sintagmele haiku-ului nu doresc decît să surprindă şi să marcheze pe suprafaţa realităţii locul unde adîncul palpită şi se poate deschide unei priviri care ştie să vadă cu ochiul din frunte.


O secvenţă de haiku-uri este, ca într-un poem al lui Sorescu, aidoma unei ciudate colecţii de rame imprimate pe paginile unei cărţi: “Pereţii casei îmi sunt plini/ De rame / În care prietenii mei / Nu văd nimic. / Cred că le-am expus acolo/ Pentru exasperarea lor.” (Rame)


Arta autorului de haiku este una picturală, el surprinde dinamismul realului într-o imagine statică. Zborul libelulei e prins în chihlimbarul toamnei. Clipa este înveşnicită într-un chenar de cîteva cuvinte. O mare parte dintre sintagmele haiku-ului sînt lipsite tocmai de aceea de verb fără să piardă însă energia mişcării absorbită şi concentrată în substantive sau în cuvintele de relaţie.


*


Omisiunea verbului din sintagmele folosite în haiku nu este atît o regulă (ce ar trebui urmărită în mod rigid), cît o consecinţă a faptului că autorii buni simt că alte cuvinte pot absorbi înţelesul verbelor şi ştiu să construiască înlănţuiri de cuvinte în care verbele să fie prezente fără să fie exprimate explicit.


Iată cîteva exemple de sintagme fără verb, toate luate în volumul Dincolo de tăcere al lui Şerban Codrin. Explicit, verbul este omis, deşi, în fapt, aproape totdeauna, cuvintele din sintagmele respective sugerează unul sau mai multe verbe sinonime.


Calea-Lactee-n vârful

acelor de pin


Verbul este eludat, dar pare uşor de intuit: este chiar / s-a aşezat / s-a înţepat / a nimerit / trece uşor peste. Prepoziţia în adună în ea acest evantai de verbe agăţate în tremurul înfrigurat al sintagmei.


la geam cu umilinţă

o floare de nuc


Fără să fie consemnate verbele există / stă / s-a ivit / a răsărit / bate / mă priveşte sînt prezente implicit în prepoziţia la care regizează o scenă, în timp ce cu umilinţă dă tonalitatea modală a celor ce se petrec.


Printre fire verzi

un pai de anul trecut –


Şi aici, printre cheamă de la sine o serie de verbe: s-a pierdut / a rămas / încă se mai vede / abia se mai zăreşte, inutil de pronunţat.


aici şi-acolo streşini

pline de cuiburi


Sînt / se văd / se arată / rămîn / poţi vedea n-au nevoie să fie manifeste, locuţiunea adverbială aici şi-acolo are în ea tot dinamismul unei priviri cercetătoare.


urmele polenului

pe verighetă


Mai e nevoie de vreo proptea verbală (se văd / au rămas) cînd pe concentrează totul atît de delicat într-un spaţiu minusucul?


o candelă-ndărătul

stânjeneilor


Şi aici, verbe ca: e aşezată / se vede / e pusă / se află nu-şi mai au rostul cînd îndărătul spune totul.


cale goală spre luna

de primăvară


Prepoziţia spre cuprinde în ea vectorial verbele: se-ntinde / s-a deschis / s-a eliberat.


parfumul alb şi roşu

al bujorilor


Nu e nevoie să spui că se simte / simţi, nici că bujorii degajă / emană, e suficient să determini bujorii prin parfum.


pe gânduri la mesajul

efemerelor


Rămîn / stau, dar şi alte verbe şi alte personaje sînt/pot fi cuprinse în pe gînduri.


din aceeaşi lingură

de lemn cu nesaţ


Ce se poate face cu o lingură decît să mănînci / să sorbi / să te hrăneşti?


un pătrat fără iarbă

sub masa de şah


Se-ntinde / se vede / apare / s-a format – verbe inutile, situaţia spune totul.


păianjeni îndărătul

imperiilor


Îşi ţes plasa / aşteaptă / pîndesc / conspiră – îndărătul musteşte de sugestii.


deodată mirosul mov

al pământului


Deodată declanşează pe se simte / simţi / izbucneşte / se răspîndeşte.


Necules mărul

pe-o creangă fără frunze –


A rămas / stă / atîrnă sînt deja în necules şi pe creangă.


Culegătorii

împrejurul străchinii –


Evident, stau / s-au aşezat / aşteaptă / mănîncă. Împrejurul ordonează.


Nici o scrisoare

în cutia poştală –


Verbele posibile: nu se află / nu se găseşte / n-a mai apărut / n-a mai fost pusă nu contează, nicio spune şi faptul, şi decepţia, ba chiar o generalizează pustiind în jur.


Pe întuneric

singură crizantema –


Posibile şi inutile verbe: se află / stă / veghează întunericul e mult mai grăitor. Şi totuşi, crizantema, lumina ei, spune ultimul vers, trebuie pusă încă în valoare, deci – sting felinarul.


luna-n vitrina goală

a brutăriei


Se oglindeşte / s-a aşezat / e singura marfă expusă – de fapt rămîne o consolare neaşteptată pentru cel care cauta doar pîine.


pe lama toporului

răşină de brad


Verbele sînt prinse pur şi simplu ca răşina de topor, topite în ea: a rămas / s-a încleiat / s-a prins.


Orion în tăcerea

goală de iarnă


Domină/ umple cerul / tronează / măreşte ne pot veni în minte, deşi n-avem nevoie de ele.


doi oameni de zăpadă

la braţ pe stradă


Verbele: merg / înaintează / se sprijină unul pe altul parcă stingheresc închipuirea, de ce nu alunecă / se-mpleticesc / cad şi se ridică.


Vrabia c-un fir

de iarbă verde în cioc –


Desigur, zboară / vine către / soseşte la cuib / îşi face cuib, dar important este că, aşa ca emblemă, vesteşte noul anotimp.


o sămânţă pe foaia

calendarului


E aşezată / a nimerit, dar important aici este contrastul care pune pe gînduri.


*


O primă concluzie a exemplelor de mai sus este că sintagmele din care verbul este omis cîştigă în densitate şi forţă de expresie. Verbul nu au fost omis pentru că autorul s-a căznit să aplice o regulă fadă, ci pentru că a avut simţul poemului şi a găsit acele sintagme care ori fac inutilă prezenţa lui, ori se bucură să sugereze o mulţime de verbe care stimulează închipuirea cititorului.



Niciun comentariu: