„Cred că un mare poet fără discipoli este ca un om fără copii.”

Eduard Ţară

locul desfăşurării primului kukai din România, locul unde puteţi găsi informaţii despre fenomenul haiku din ţară şi nu numai

luni, 5 octombrie 2009

În gol se-arată un adaos de destin



Textul de faţă este într-un anume fel o continuare la Omisiunea elocventă şi se doreşte un fel de preambul la o analiză mai detaliată a haiku-ului ca o schiţă care ar începe cam aşa:

Omisiunea pe care o cultivă genul laconic este una care ţine să rezume, să concentreze, să dea o mai mare densitate şi tensiune textului, să încarce un resort şi să-i asigure o detentă explozivă. Scurtimea realizată prin eliminarea balastului purifică textul, reţinînd doar esenţa. Cu o vorbă latină: non multa sed multum.


În relaţia cu cititorul, un text lapidar este o provocare, o clipire discretă făcută cu o ochiul ca o solicitare a complicităţii iniţiaţilor, ca o declanşare a căutării bogăţiei potenţiale.


În acest sens, putem considera haiku-ul ca o schiţă. Dar nu ca o schiţă în accepţia de plan sumar al unei lucrări care abia se cere elaborată, ca o descărnată schelărie provizorie, ci ca un gen închegat şi consistent, suficient sieşi.




În gol s-arată un adaos de destin


Anecdota, după cîte mi-aduc aminte chinezească, spune că un poet fusese invitat în atelierul unui pictor. Pictorul l-a plimbat două ceasuri prin atelierul cît un hangar arătîndu-i tablourile înrămate şi agăţate pe pereţi, dar şi vrafuri, vrafuri de pînze sprijinite de ziduri. Toate erau de dimensiuni mari, cu scene complicate, dispuse în planuri succesive şi pline de personaje, şi toate lucrate cu deosebită migală şi măiestrie. La toate, pictorul a ţinut să-i precizeze ce tehnici şi ce materiale folosise, dar mai ales cîţi ani îi luase lucrul la fiecare.


În fine, întorcîndu-se în mijlocul atelierului şi dînd la o parte un cearşaf, îi arătă şi ultima lucrare aşezată pe şevalet:


- Vezi, la ăsta lucrez de cinci ani şi încă nu-i gata.


Poetul, obosit acum de cît dăduse din cap şi aprobase, de toate subterfugiile la care recursese ca nu cumva să pară nepolilticos sau neatent, răsuflă uşurat şi, cînd să se despartă, îi ceru brusc o bucată de hîrtie şi un creion. Scrise în grabă cîteva versuri şi îi dădu hîrtia maestrului:


- Poezia asta, cum ai văzut, am scris-o acum, în cîteva minute... şi-o viaţă.



*


Într-o poezie erotică, Prezenţă, Blaga îşi exprimă dorinţa cum nu se poate mai firească de a vedea “oriunde şi oricum” făptura celei dragi. Există totuşi un amendament, nemărturisit pe de-a-ntregul şi doar subînţeles din această ciudată dar asumată prezumţie: “chiar amăgire dacă eşti, ce cîntecul mi-l bei...”


Căci frumoasa poetului pare să fie din acea specie intangibilă care îndeamnă doar la un “jaf imposibil”. Motiv pentru care, poezia fiind fără doar şi poate şi o sublimă răz-bunare a soartei, poetul încearcă să-şi ia revanşa prin procură asupra imaginii dînsei “răsfrînte-n iezerul de munte” şi spartă brusc de zborul razant al unei rîndunele. Intenţia compensatoare este limpede exprimată în ultima strofă:


“Dacă eu nu, atuncea cel puţin
această apă să te frîngă,
această undă să te sfarme,
să te stîngă, să te stîngă.”


Cele de mai sus pot reprezenta cadrul necesar pentru a înţelege mai bine gustul pentru schiţă pe care poetul îl mărturiseşte deja din prima strofă:


“Îmi place să te văd în cuvenitul cadru.
Sub, ruginii şi roşii, frunzele de viţă:
în asfinţit, cînd lucrurile toate se desăvîrşesc,
făcînd un pas, şi încă unul, înapoi spre schiţă.”


În rama asfinţitului şi-a toamnei, poetul resimte şi mărturiseşte impenitent un gust categoric pentru schiţă, gust pe care îl şi legitimează: desăvîrşirea tuturor lucrurilor – de ce nu şi a iubitei - se face doar prin paşi repetaţi înapoi spre schiţă.


Păstrîndu-ne sau nu în climatul erotic al versurilor, putem vedea în schiţă un anume fel de esenţializare, un distilat, o reţinere succintă a trăsăturilor expresive şi, totodată, uşoara vibraţie a impreciziei care provoacă închipuirea. Desăvîrşirea pare a fi văzută nu ca o abundenţă pletorică de detalii redundante, ci ca o reducere la o structură schematică în care se păstrează doar acel minim necesar pentru ca tensiunea şi dinamismul fiinţei să nu-şi piardă palpitul. Şi să mustească de sugestii şi aluzii.


În schiţă devin pregnante lipsa, golul, la fel de sau poate mai semnificative (mai elcovenete, mai grăitoare) decît amănunţita aglomerare a detaliilor. Ne-o spune Blaga în alt poem cu titlul Arheologie:


“Crud fabulînd, închipuirea ţi-o încerc:
un sarcofag antic, vezi tu, e mult mai plin
de tîlcuri, de istorie, cînd e deşert.
În gol s-arată un adaos de destin.”


Este cum nu se poate mai limpede faptul că golul, absenţa, puţinul sînt mai incitante şi că recursul la ele este o provocare mai rodnică adresată închipuirii, o complicitate cu cel care trebuie să participe activ la receptarea tîlcurilor. Dar, mai mult încă, nu e vorba doar de o satisfacţie estetică suficientă sieşi, ci de o profundă angajare existenţială. Golul ne cere o învestire destinală, trebuie să-l suplinim oarecum cu plinul nostru sufletesc. Arheologia este prin definiţie o artă a scrutării întregului prin puţinul devenit o lupă a închipuirii.



*


Estetica perfecţiunii vrea să credem că opere desăvîrşite sînt doar cele care întrunesc toate calităţile posibile, dar mai ales că ele sînt rezultatele unui travaliu laborioss, scrupulos şi cu deosebire îndelungat. Opera preia astfel servil caracteristicile copleşitoare ale acelor lucruri şi lucrări care se impun de fapt şi în realitatea materială: masivitatea ciclopică, dimensiunile zdrobitor megalitice. Gigantismul şi trufia piramidelor.


Astăzi însă, nici sublimul şi nici desăvîrşirea nu mai sînt grevate unor predjudecăţi rigide. Esteticul nu mai respinge pudic florile răului, bubele sau mucegaiul. Operelor nu li se mai cere o perfecţiune închisă, completitudinea cumulardă nu mai este un criteriu legitim şi exclusivist.


În acest sens, preferinţele creatorilor se exprimă nu doar prin producţii artistice mai relaxate, ci şi oarecum programatic. Un volum intitulat Opere imperfecte este edificator în această privinţă, iar faptul că el se deschide cu un poem-lecţie dovedeşte o intenţie făţişă de a prezenta măcar o schiţă de program:


“Se ia o bucată de piatră
se ciopleste cu o daltă de sânge,
se lustruieste cu ochiul lui Homer,
se răzuieste cu raze
până cubul iese perfect.


După aceea se sărută de nenumărate ori cubul
cu gura ta, cu gura altora
si mai ales cu gura infantei.


După aceea se ia un ciocan
si brusc se fărâmă un colt de-al cubului.


Toti, dar absolut toti zice-vor :
- Ce cub perfect ar fi fost acesta
de n-ar fi avut un colt sfărâmat!”


Lecţia despre cub, aşa se cheamă poemul, persiflează perfecţiunea ca ideal estetic, deodată cu eforturile excesive ale creatorului (tehnicile insolite preconizate sînt însă, metaforic, extrem de sugestive). Idolatrizarea perfecţiunii este confirmată de sărutările unanime, dar gestul final, iconoclast, este acela de a leza cubul. Şi de a-l aduce la acelaşi nivel cu tot ce este vulnerabil. Opera nu e nicicum perfectă, ea este doar un instrument care ne îndreaptă aspiraţiile către perfecţiune.



*


Într-un sonet blagian este istorisită soarta legendară a Columnei lui Memnon. Lucrurile se întîmplă invers decît în lecţia lui Nichita. “Columna, rănită cu spada de-un rege” este reparată de alt rege (nu ştim dacă vreunul dintre ei este Memnon). Intenţia celui de al doilea este aceea de a face “ca-n veci să se-aprindă, la ora ei certă, cîntarea”, darul pe care-l dobîndise piatra rănită de a cînta “atinsă de-ntîiele raze solare”. Rezultatul este dezastruos şi nu necesită comentarii:


“În clipa aceea se stinse minunea.

Căci are un suflet şi piatra inertă

cît timp ne-mplinire lăuntrică poartă.

Dar fără de-o rană făptura e moartă.”



*


Raportul dintre opera de artă, recunoscută ca imperfectă, şi cel care o receptează, o gustă, o savurează se schimbă într-o mentalitate lipsită de prejudecata genialităţii incontestabile. Creatorul nu mai este cel care ştie şi face totul, opera nu mai e închisă şi perfectă. Creaţia devine, în limbajul actual, o chestiune interactivă. Opera se deschide către cititor în sensul că are nevoie de cooperarea lui competentă şi laborioasă pentru a-şi mărturisi sensurile, structura, mesajul.


Cititorul resimte şi el că opera izvorîtă din mentalitatea perfecţionismului este una care îi amputează premeditat nu doar libertatea, impunîndu-se printr-o autoritate abuzivă, ci şi iniţiativa şi spiritul de explorare. Opera imperfectă, în schimb, seamănă cu viaţa, totdeauna incompletă, plutind mereu în vag şi în incertitudine. Dar cel mai mult este atras către spiritul ludic prezent în ea, spirit care îl provoacă să intre în dialog cu opera ce trebuie completată prin adaosul experienţei sale existenţiale şi estetice. Faţă-n faţă cu opera imperfectă, cititorul îşi poate valorica achiziţiile personale, devenind un partenerul pe care autorul şi-l doreşte.



Niciun comentariu: