„Cred că un mare poet fără discipoli este ca un om fără copii.”

Eduard Ţară

locul desfăşurării primului kukai din România, locul unde puteţi găsi informaţii despre fenomenul haiku din ţară şi nu numai

sâmbătă, 27 decembrie 2008

Comentarii la concursul lunii decembrie (II)


Preferatul meu dintre poemele premiate este:


apus de soare –

pe cojocul de omăt

pete sîngerii


Nadja


Formularea verbală, prin ultimul vers, pete sîngerii, se păstrează în ambiguitate şi trimite doar la ceea ce se poate vedea. Nu putem hotărî dacă petele sînt doar reflexele apusului pe zăpadă sau chiar a fost comisă o faptă sîngeroasă (ignat, vînătoare etc.). Iar apusul, cu aluzia sa de sfîrşit, introduce un supliment de angoasă crepusculară. Cele două imagini se amplifică una pe alta într-o atmosferă de indecizie benefică poemului.


Două poeme surprind aceeaşi atmosferă de tristeţe a sălaşului părăsit, lăsat pradă vremii vitrege. În ambele, cojocul este acela pe care se centrează privirea impresionată de pustietatea locului. Poemul Tincuţei Horonceanu Bernevic lasă cojocul la locul lui, într-o lungă şi răbdătoare aşteptare a baciului plecat la vale:


Cojocul în cui –

Viscolul şuieră în

Stîna părăsită


Cu mai mult umor, Loredana Florentina Dalian atribuie cojocului şi un rol paznic pe timp de iarnă sau măcar pe acela de a însufleţi un pic prin prezenţa sa peisajul lipsit de viaţă:


deal fără turme –

cojocul ciobanului

paznic la stînă


Constantin Stroe simte în cojoc un permanent motiv evocator. Prezenţa lui aminteşte mereu absenţa aceleia care-l purta. Iarna nu este decît o sinecdocă pentru încă un an trecut sau doar o reiterare temporală a momentului reîntoarcerii de sărbători în casa bătrînească.


Pe ladă cojocul rupt –

încă o iarnă

fără bunica.


Ioana Geier evocă şi ea un moment din copilărie. Nu ştim dacă bunica a dezbrăcat cojocul ca să încălzească mielul nou născut sau a ieşit să întîmpine colindătorii cu el sub cojoc. Colindul, naşterea Domnului, mielul recent născut formează o reţea de forţe magice în care se simte palpitul sărbătorii.


Seara de colind –

La bunica în cojoc

behăie-un mieluţ


Pentru Doru Emanuel Iconar, oriunde ar fi ieşit sau ar pribegi moşul (să fie oare Moş Crăciun?) e vreme de iarnă şi omătul sticleşte reflectînd praful Căii Robilor. Iar moşul, chiar aşa cu ochii slăbiţi, vede drumul ca-n palmă.


Moşul în cojoc –

luminîndu-i cărarea

praful stelelor


Poemul lui Gabriel Iordan-Dorobanţu asociază imaginea cojocului ponosit cu compasiunea pentru dascălul neajutorat. Peticele de nea scot în evidenţă tocmai precaritatea hainei şi nevoinţa bătrînului.


Bietul meu dascăl ! –

Peste vechiul cojoc rupt,

petice de nea.


În nota cunoscută, cu obişnuita economie a mijloacelor, Eduard Ţară ne aduce în faţa ochilor imaginea cîinelui fără adăpost, ajuns doar o umbră, ghemuit de frig într-un cojoc prăpădit. A cîinelui sau a celui bătut de soartă care-şi trăieşte viaţa sa obişnuită de cîine?


Un câine pribeag –

îşi înghesuie umbra

în cojocul rupt



Niciun comentariu: