„Cred că un mare poet fără discipoli este ca un om fără copii.”

Eduard Ţară

locul desfăşurării primului kukai din România, locul unde puteţi găsi informaţii despre fenomenul haiku din ţară şi nu numai

marți, 27 martie 2007

Cum am descoperit haiku-ul

În prima ediţie din luna septembrie a anului 1992 a emisiunii „Iţi scriu carte din armată”, realizatorul, George Florin Cozma, a prezentat cartea „Interferenţe lirice. Constelaţia Haiku”. Se mai aflau în studio Florin Vasiliu şi domnul Emil Burlacu. Am aflat atunci ce este un haiku şi am auzit primele exemple.

După câteva zile, i-am povestit unei prietene despre emisiune. Ea m-a rugat să o aştept câteva minute pentru că dă fuga până acasă. Locuia lângă şcoală. În scurt timp, s-a întors. Mi-a dat cartea despre care îi vorbisem. Se sărbătorise Naşterea Maicii Domnului. Ea era convinsă că îmi va fi mai utilă decât i-a fost ei.

La scurt timp, am găsit în librărie „Carte însingurată” scrisă de poetul Vasile Smărăndescu, editată de revista „Haiku”. Eram definitiv bolnavă de spiritul haiku. Am început să scriu, dar primele încercări le-am trimis abia în luna august a anului 1995, când George Florin Cozma era în spital, ca să se amuze. Nu s-a amuzat din moment ce a citit câteva dintre ele la aceeaşi emisiune despre care v-am scris mai sus. Nu mai puteam glumi când George Florin Cozma mă luase în serios. („Carte însingurată” este singura carte din toată colecţia Haiku pe care am găsit-o în Cugir.)

Am ascultat, pe Radio România Cultural, câteva ediţii ale emisiunii „Cafenea literar-artistică”, realizata de Mihaela Ioan, în care se vorbea despre cultura japoneză şi se citeau haiku-uri în japoneză şi în română. Şi am înregistrat pe o casetă un interviu dat de Florin Vasiliu la o emisiune de seară.

După ce George Florin Cozma n-a mai putut citi, am trimis încercările mele la revista „Pentru patrie”. Unele au apărut la Poşta redacţiei.

A urmat o pauză până când am descoperit un concurs de debut organizat de revista „Examene”. În 1998, am trimis câteva încercări de haiku şi m-am numărat printre laureaţi. Domnul profesor doctor Tudor Opriş m-a îndemnat să scriu şi a publicat câteva dintre poemele pe care i le-am trimis.

Am trimis câteva încercări la „Ziua” şi domnul Marian Drăghici a spus că ceea ce scriu eu seamănă cu ce a citit în „Testamentul din strada Nisipuri” a poetului Şerban Codrin. I-am spus că „nu puteam să copiez un necunoscut”. Nu ştiam, atunci, cine e Şerban Codrin, dar i-am scris. El mi-a dat adresele Societăţii Române de Haiku, Societăţii de Haiku din Constanţa şi a Clubului de haiku “Bucurii efemere” din Târgu-Mureş. Dar mi-a spus că nu am scris nimic demn de a fi publicat. Atunci când domnul Ioan Găbudean mi-a cerut să-i trimit material, i-am trimis doar copii de pe ceea ce apăruse în diferite reviste şi ceea ce a fost citit la radio. El m-a încurajat să scriu. Apoi, i-am scris doamnei Laura Văceanu, preşedinta Societăţii de Haiku din Constanţa. Între timp, am prins curaj şi m-am simţit mai bine scriind.

Am descoperit, mai târziu, site-ul www. poezie.ro. Mi s-a părut interesant şi m-am înscris. Oricum, legătura cu societăţile de haiku era sporadică, iar eu voiam să particip la un cenaclu.
Pe www.poezie.ro se publicau „haiku”-uri care respectau doar regula referitoare la numărul de silabe. Poate nici ceea ce scriam eu nu respecta toate cerinţele unui haiku, dar fusesem sensibilă la critica pe care mi-au făcut-o cei pe care i-am amintit şi am învăţat din mers. Pentru că voiam să-i ajut pe cei ce voiau să ştie mai multe despre genurile literare de sorginte niponă şi nu găseau informaţii, am început să scriu despre ele. Primul meu gând a fost acela că aş fi vrut să le găsesc atunci când făceam primii paşi.

Acum, scriu de plăcere şi nu ca un maestru. Dar, pentru sufletul meu şi bucuria prietenilor mei, merită să scriu. M-aş bucura dacă aş avea mai mulţi prieteni care să înţeleagă spiritul nipon, prieteni pasionaţi de literatură cu care să schimbăm opinii.

3 comentarii:

tankadream spunea...

Maria, eu ţie îţi datorez descoperirea haiku-ului şi nu ştiu cum să-ţi mulţumesc pentru asta. Primele informaţii le-am găsit în pagina ta de autor de pe www.poezie.ro. Din păcate, în limba română informaţia legată de lirica de inspiraţie niponă este destul de săracă, în schimb în limba engleză se găsesc adevărate lecţii de scris haiku, ca să nu mai vorbim de toate concursurile care se ţin cu regularitate. De aceea iniţiativa lui Corneliu este atât de importantă şi de binevenită. Limba engleză poate să reprezinte o piedică pentru o parte dintre cei care vor să scrie haiku. Şi mie îmi este mai uşor să primesc informaţia în limba română, de-a gata ca să zic aşa. Haiku-ul presupune în primul rând perseverenţă. Cazi de multe ori, dar tot de atâtea ori trebuie să te ridici să o iei de la început. În fond, pentru cine vrea cu adevărat să-şi însuşească acest gen de scriere, căderile nu reprezintă decât un rău necesar pentru a putea progresa.

Uite, Corneliu ne-a creat un spaţiu, unde putem dezbate problemele legate de haiku care ne frământă. Învăţăm unii de la ceilalţi, ne putem completa reciproc cunoştinţele, ne împărtăşim ce mai este nou în lumea haiku-ului şi în felul acesta putem progresa împreună.

Magdalena Dale

Cristina Rusu spunea...

Maria,

uite cat timp a trecut, cati ani si cate haiku-uri ai scris. le-ai numarat? cum e sa te uiti in urma? iti doresc mult succes in continuare si sa ramai in acest spirit al trairii autentice mereu. cu prietenie, cristina

Corneliu Traian Atanasiu spunea...

Maria, confesiunea ta mi-a dat ideea să încurajez şi pe alţii să spună cum au ajuns să afle de şi să scrie haiku. Şi mai ales care au fost dificultăţile pe care le-au întîmpinat şi cam ce consideră că le lipseşte pentru a putea căpăta gustul şi abilitatea de a scrie haiku. Am încadrat textul tău la mărturisiri deschizînd o categorie nouă de subiecte.