INVITAŢIE LA VOT IANUARIE 2010

IANUARIE 2010 – ETAPA VOTĂRII

DE LUNA ACEASTA NE REÎNTOARCEM LA STABILIREA CLASAMENTULUI PRIN VOTUL PARTICIPANŢILOR.

POT VOTA DOAR CEI CARE AU TRIMIS POEME ÎN CONCURS.

Atenţie! voturile vor fi trimise

aşa cum cred că v-aţi obişnuit pe adresa:

votkukai@yahoo.com

Confirmarea o veţi primi de la Livia Ciupav.

Toate poemele pe care ni le-aţi trimis sînt listate mai jos fără numele autorilor, putînd fi identificate după număr. Ele vă stau la dispoziţie pentru vot. Această Invitaţie la vot va fi postată şi pe ROMANIAN KUKAI.

INDICAŢII PENTRU VOTARE


Nu aveţi dreptul să vă votaţi propriile poeme.

Termenul limită pentru trimiterea voturilor este 21 IANUARIE

ora 24.

Exprimarea votului se face astfel: acordaţi fiecărui poem pe care îl preferaţi un număr de puncte între 1 şi 3. Aveţi la dispoziţie 6 puncte pe care le puteţi distribui cum doriţi.

E preferabil să folosiţi pentru mailul vostru următoarea formulă:

TO: votkukai@yahoo.com

Subiectul: vot kukai

Conţinutul mesajului:

Nr. 10 - 2 pts.

Nr. 18 - 2 pts.

Nr. 36 - 2 pts.

Icsulescu Igrec

Indiferent cum distribuiţi punctele, numiţi poemul ales cu numărul lui din lista poemelor primite pe care o găsiţi mai jos.

Nu uitaţi să semnaţi votul, dacă aţi trimis poeme în concurs, cu aceeaşi semnătură cu care aţi trimis poemele.

Tabelul voturilor va fi trimis pe 22 IANUARIE, imediat după încheierea votului.

Publicare rezultatelor cel mai tîrziu pe 27 IANUARIE.

Ea va fi trimisă listei LAPNO.

LISTA POEMELOR

1.

Pe Cetăţuie

brad semeţ în chiciură –

scara lui Iacov

2.

Mos Craciun are

mustata-n promoroaca -

si nu-i zapada

3.

luna lunecă -

printre crengile brazilor

pline de chiciură

4.

spinii catinei

in teci de promoroaca -

vremuri de pace

5.

Livadă de vis –

sculptează-n promoroacă

raze de soare

6.

In coltul ghenei

Gol , plin de promoroaca -

Bradul de Craciun.

7.

Promoroaca -

la meteo se-ntreaba toti

ce-e sa fie

8.

chiciură sub nas -

să fie guturai sau

lacrimi de ciudă?

9.

rebusist atent -

promoroaca, chiciura

nu-s sinonime

10.

poartã deschisã –

cu flori de promoroacã

vechea livadã

11.

Cârduri de cocori

aduşi de chiciura de azi -

zi de origami

12.

Ora ceaiului -

promoroacă pe ramuri

jarul în vatră

13.

sunet de cristal -

o pitulice printre

crengi în chiciură

14.

Calugaritele

printre pomi cu promoroaca -

sunet de clopot

15.

pe roci chiciură -

hruba liliecilor

cu parfum schimbat

16.

dantelă veche –

doar chiciura-i mai ştie

meşteşugul

17.

Chiciură-n livezi -

colinda mă-nveleşte-n

arome de măr

18.

Iarăşi cod galben:

chiciură şi burniţă -

doar ciori în văzduh

19.

Chiciură şi vânt -

încărunţit de vremuri

ţăran pe sub pomi

20.

veveriţă-n zbor -

chiciura din aluniş

trădează corbul

21.

Chiciură pe brazi

peste satul adormit

fluierat de tren

22.

stele de gheaţă

luna zgâriată de crengi –

chidă pe lespezi

23.

În pâcla zorilor

trandafirul încurcă

ghimpii în chiciură

24.

Ah ! promoroaca –

cireşii au înflorit

a doua oară ?

25.

Prima chiciură –

aripile dezbrăcând

o altă creangă

26.

Vreme geroasă –

pe ram cu promoroacă

s-a oprit un corb

27.

de unde darul? -

peste golul din ramuri

chiciura de-o zi.

28.

O feerie

chiciura pe crengi –

dar vrăbiuţa moartă

29.

noapte geroasa -

usa grajdului alba

de promoroaca

30.

Chiciura pe pomi -

caprele vecinului

suite-n frunzar

31.

chiciura si-n turn –

bataia clopotelor

mai cristalina

32.

Livezi in floare -

nici zumzet, nici mireasma

doar promoroaca

33.

Cad stele din cer

ghiciura din copaci

iar străluceşte

34.

Bradul solitar

în nimb de promoroacă –

Luna-l atinge

35.

Copilul râde

flori de chiciură la geam

şi-n sobă focul

36.

Ce promoroacă!

prunii și cireșii

cu alte flori

37.

Chiciură de zi –

în lumea creatoare

soare și iarnă

38.

abisuri limpezi -

înfloreşte chiciura

pe pânza de paing

39.

strai de chiciură -

dup-o singură noapte

brazii mai bătrâni

40.

chiciură în păr –

pe clanţa de la poartă

pete de sânge

41.

Aruncat în şanţ

în giulgiu de chiciură

bradul de Crăciun

42.

Stâlpii din pridvor,

împovăraţi cu rânduri

de promoroacă

43.

Dincolo de geam

imagini negative -

prima chiciură

44.

golașă, luna

în praf de promoroacă –

ochiul de sticlă

45.

Ideograme

brodate în chiciură

- doar vrăbiuţe

46.

Nimenea in parc -

promoroaca in joaca

spoieste pomii

47.

satul adormit -

printre crengi cu chiciură

răsare luna

48.

pe pat de spital –

chiciura şi ciorile

stingând amurgul

49.

Plin de chiciură

cireşul de la poartă –

poza bunicii

50.

Argintând luna

Vălul de promoroacă –

Gheişa cu ceaiul...

51.

Promoroaca pe

salul bunicii - pomii

in chip de mirese

52.

umbre prelungi -

pe umăr smicelele

şi promoroaca

53.

geamul dezgheţat

cât să privească doi ochi -

sub chiciură, merii...

Singurătatea (II)

CUVINTELE ABSENŢEI (continuare)

O altă posibilitate de a denota absenţa este folosirea prepoziţiei cu sens privativ fără între două substantive, primului lipsindu-i ceva firesc, propriu, definitoriu sau de-a dreptul esenţial numit de cel de al doilea.

Nopţi fără greieri –

ceva i se întâmplă

universului

Oră târzie.

Singurătatea mă-nvăluie

ca o cochilie fără melc

Se ridică neguri -

pe baltă-n derivă

o barcă fără pescar

Cer fără stele -

atât de săracă

vara asta

Parcul în doliu.

Arbori fără coroană -

regi agonizând

purtată de val

o barcă fără stăpân

caută ţărmul

Noapte de mai -

pe cerul fără stele

pescăruş solitar

Întunecime.

Pustie casa

fără păianjeni

În alte cazuri, fără este folosit pentru a evoca ilimitarea, un spaţiu virtual numai bun pentru a fi populat de ceva impalpabil: liniştea, credinţa, zborul, reveria.

Spuză de stele -

mănăstirea din vale e

fără margine

Deasupra mării

linişte fără margini -

şi numai o stea

Fluture scăpat

Din plasa unui copil -

Zbor fără popas.

Zile albastre.

Sâmbete fără sfârşit

flori de plumeria căzând

Absenţa poate fi sugerată însă şi prin felul în care întreaga înscenare a poemului atestă prezenţe insolite, nepotrivite în locul evocat:

În laţul întins

pentru păsărele –

soarele toamnei

Linişte.

În plasa păianjenului:

luna, noaptea şi eu

la fel de bine, cum poate fi subînţeleasă din alte lipsuri sau urme ale întîmplării:

E tristă curtea.

Nu mai scârţâie scara

sub paşii mamei

Doar pene pe jos.

Mîţa-i sătulă: bestia,

să-nghiţi un cântec...

În urma broaştei

un plescăit în noapte –

şi luna în ţăndări

Octombrie pe ducă.

Nu se aud greieri –

tic-tac de ceasornic

Nu-i loc de greieri.

S-a micşorat pămîntul –

...nici de visare

O vijelie –

păpădia a rămas

doar amintire

Cu un pas mai aproape de pustiul singurătăţii ne aduc, surprinse în scene bine regizate, prezenţa solitară şi hieratică a sperietoarei sau sublimarea lucrurilor şi întîmplărilor aievea în litanie nesfîrşită a greierilor.

Totul s-a cules –

doar sperietoarea

aşteaptă noul an

Atât a rămas

din poveştile verii:

prispa cu greieri

Singurătatea (I)

SINGURĂTATEA

Singurătatea ca trăire poate fi rezultatul izolării vremelnice, a exilului, a contemplării pustietăţii sau a asumării ascetice a sihăstriei. Încerc mai jos să găsesc care sînt modalităţile tehnice prin care ea se face prezentă sau sugerată în poeme scrise la noi. Dar mai întîi, vă voi aduce în faţa ochilor două valori ale culturii japoneze care tutelează modul în care e simţită şi evocată singurătatea în poemele haiku. Cele două valori nu trebuie înţelese doar ca valori estetice, ele sînt valori existenţiale de care se presupune că e pătrunsă fiinţa haijinului.

ÎNSINGURAREA SENINĂ

Prin sabi, sensul iniţial de izolare, singurătate, tristeţe se îmbogăţeşte cu un fel de asumare a însingurării ca modalitate de contemplare a adevărului lumii – un fel de melancolie senină, de compasiune pentru cele trecătoare, simultan cu resimţirea unei anume unităţi şi stabilităţi esenţiale a tuturor lucrurilor.

Pentru Bashō, melancolia lirică ofilită a predecesorilor este recuperată şi convertită în tonus existenţial senin, cognitiv, plin de un blînd umor. Două poeme ale sale, comentate de Manuela Miga, pot ilustra mai bine sensul acestei atitudini:

“sub pomii-nmuguriţi
două sentinele
cu capetele lor albe împreună –

Sub albul florilor care izbucnesc cu noua lor viaţă primăvara, departe, probabil, de locul lor natal, de familiile lor, două sentinele copleşite de ani, bărbaţi care îşi împart de o viaţă solitudinea, stau „împreună”. Albul părului lor se contopeşte cu albul florilor, fiind şi ei o parte din peisaj. Singurătatea lor e discretă, lipsită de patetism, sugerată, paradoxal, de adjectivul împreună.

Transformarea emoţiilor personale – negative adesea, cum ar fi supărarea sau tristeţea, în solitudine trăită în mod impersonal – constituie tema unuia dintre cele mai cunoscute poeme ale lui Bashō, scris în timp ce locuia singur într-un templu, la munte:

mîhnitul meu suflet –
fă-l să simtă singurătatea
cucule!

Această pasăre (kigo pentru primăvară) pare să fi reuşit să dizolve negativul sentiment personal resimţit ca ceva chinuitor – inerent vieţii umane cotidiene – şi să-l transforme într-unul neutru, impersonal, în care solitudinea este doar o nuanţă. Singurătatea pe care sabi o conţine provine dintr-o contemplare liniştită; ea nu relevă absenţa cuiva, ci doar atmosfera unei naturi impersonale, „obiective”, în care copacii înfloresc, se scutură, îngheaţă, apoi înfloresc din nou, potrivit sorţii lor şi ciclurilor eterne ale naturii. De altfel, esenţa haikai-ului, regula de baza a poeziei în lanţ este schimbarea, bazată pe trăirea plenară a efemerului predicată de buddhism.” (Manuela Miga - Bashō, ultimul înţelept al haikai-ului)

AUSTERITATEA - ASUMAREA PRECARITĂŢII

Wabi este şi ea o categorie estetică a cărei devenire implică o reaşezare şi o convertire pozitivă a conotaţiilor. Starea de fapt – mîhnirea şi întristarea – este scoasă astfel din amorţire pentru a i se pune în valoare valenţele benefice, capacitatea de a fundamenta o viaţă de o demnitate mai profundă. Wabi pune accentul pe un simţ funciar al tristeţii calme (blînde, liniştite) şi pe refuzul strălucirii (preţiozităţii, stridenţei, excesului).

„Vorbind despre sabi, nu putem lăsa deoparte un termen estetic înrudit, sabi, cu care, parţial, se suprapune. Exemple timpurii se afla in Man’yōshū, precum şi în primele antologii imperiale de waka, cuvîntul fiind folosit în general pentru a descrie disperarea iubiţilor despărţiţi. În timp, wabi (wabu = descurajat) evoluează de la conotaţiile negative ale sentimentului exilului similare cu cele sugerate de „tristeţea/patosul lucrurilor” (mono no aware), la conotaţii pozitive ce pot fi aflate în căutările spirituale din pustnicie favorizate de sărăcie şi singurătate, la exaltarea valorilor ascetice şi rustice înnobilate de patina timpului. Amărăciunea sentimentelor lumeşti e înlocuită de compasiune pentru cei încă legaţi de ele. Austeritatea este benefică pentru căutarea spirituală şi refuză mila faţă de sine, lamentaţiile personale, deschizînd o cale către trezirea religioasă şi perceperea profunzimii neconceptualizate – yūgen, ce nu poate fi supusă unei analize raţionale, nu poate fi definită, dar e accesibilă experienţei, simţirii omeneşti. Tranziţia către statutul de ideal cultural al lui wabi se datorează lui Teika, apoi lui Sōgi, wabi devenind stilul dominant al ceremoniei ceaiului la Jōō si Jukō, culminînd cu Rikyū. Nu e de prisos să amintim că în timpul ceremoniei ceaiului se compuneau waka şi/sau renga, regulile acesteia din urmă influenţînd elaborarea unor principii ale ceremoniei ceaiului. De altfel, „teoria” lui Rikyū este exprimata în waka.” (Manuela Miga - Bashō, ultimul înţelept al haikai-ului)

CUVINTELE ABSENŢEI

Cu un pas înaintea singurătăţii este mai totdeauna absenţa unor lucruri. Ea poate fi numită direct prin adjective care califică substantivele:

Luna absentă –

rece lama securii

uitată în colţ

Semnalarea la propriu a absenţei creează aici ambiguitate (cuvîntul spune că lipsa e oarecum nemotivată) şi naşte mister, întunericul ascunde ceva, poate o crimă. Nu ştim dacă luna este victimă sau complice la crimă.

Merii în floare –

am totul dinainte

pe masa goală

Tabloul nunţii...

În rama de lemn goală

cuib de păianjen

Cuibul berzei gol

pe-acoperişul surpat.

Muşchiul verde pe scări

Cochilii goale –

vuietul stins al mării

locuindu-le

Lipsa, absenţa lucrurilor sau fiinţelor pot fi consemnate şi prin cuvîntul gol/goală care arată că locul consacrat prezenţei, existenţei lor nu este populat de ceea ce ne-am fi aşteptat. După caz, masa goală este compensată cu asupra de măsură de merii în floare, în spaţiul uman îşi face cuib uitarea (prin simbolul ei - păianjenul), cuibul părăsit se asortează cu surpare şi invazia muşchiului, dar cochiliile goale îşi găsesc altă menire: ecou al vuietului stins al mării.

Dar absenţa poate fi numită şi prin cuvinte care semnifică golul într-un mod particular, potrivindu-se doar cu unele substantive:

Copaci desfrunziţi –

în paragina verii

nici n-ai ce fura

Apa secată

din lutul uscat –

ţipătul prigoriei

Pe bradul de Crăciun,

despuiat de daruri,

două vrăbii

Plouă monoton

peste gara pustie

cu ceasul stricat

Luna lui cuptor –

uliţa e pustie

îmi caut umbra

Metaforele mai accentuate, existente în alte poeme, îşi justifică valoarea prin jocul de cuvinte pe care-l resimţim:

Gară-n ars bărăgan.

Ornice Paul Garnier

ştirbe de ace

Prima zăpadă –

Toate murdăriile

acoperite

Calificarea ca ştirbe a ornicelor le accentuează lipsa care e percepută astfel în registrul mai sensibil al amputării unei fiinţe vii, în timp ce acoperite face un joc şi mai complex: face să dispară murdăriile şi cochetează cu dosirea, tăinuirea; acceptăm puritatea omătului, dar parcă şi asta e o făcătură.

Trestie spartă –

golul plin de cântece

rostuit de vânt

În fine, spartă, care denotă deteriorarea şi dă la iveală golul, are, în mod neaşteptat, o conotaţie pozitivă: golul este plin de rosturi virtuale şi deschis la cooperare.

(toate haiku-urile sînt selectate din antologia Luna în ţăndări)

Simbolul (IV)

Diferenţa majoră dintre simbolurile lingvistice (sau matematice) şi cele artistice este aceea că primele sînt convenţionale, arbitrare şi univoce, iar celelalte, deşi sînt motivate, au o energie semantică difuză şi sînt apte simultan de mai multe semnificaţii.

Codurile artistice sînt mai puţin riguroase, mai perisabile istoric şi mai regionalizate cultural. Simbolurile nu funcţionează decît în cadrul unui repertoriu mitologic (luînd cuvîntul şi la propriu şi la figurat), recuzita de teme, imagini şi sensuri la care face apel creatorul şi care trebuie să-i fie familiară şi cititorului pentru a putea descifra producţia artistică. Acesta este „spaţiul intersubiectiv care permite creaţia, comunicarea şi cunoaşterea de tip artistic”.

Chiar atunci cînd forţa religioasă a mitului a slăbit, mentalitatea mitică se păstrează cultural, ca un fel de credinţă poetică. Se poate spune că în cultură simbolurile religioase sînt trăite estetic şi nu mistic.

Lectura şi înţelegerea unei opere trebuie să dezlege enigma ei simbolică. Cînd codul autorului e acelaşi cu al cititorului, decodarea şi receptarea sînt spontane pentru că e vorba de aceleaşi repere spirituale (ale momentului şi locului).

Cînd reperele culturale necesare decodării au fost pierdute datorită trecerii timpului, sînt inaccesibile datorită faptului că sînt specifice doar unei anume arii culturale sau aparţin unui domeniu cultural mai îngust sau mai specializat, decodarea nu poate fi făcută fără ajutorul unui „specialist” care, cunoscînd spiritualitatea locului sau a vremurilor, face oficiul de interpret şi repune opera în contextul său spiritual mai puţin sau deloc cunoscut cititorului.

Cazul cel mai cunoscut este acela în care cuvintele dintr-un domeniu cultural particular, mai puţin intrate în repertoriul culturii generale, trebuie lămurite. Acest lucru se face, ca în poemul următro, printr-o notă de subsol:

în zori aceeaşi

lumină peste lacul

din Sevastia*

* locul unde au fost munciţi cei 40 de mucenici

Un poem care, pentru cei mai mulţi cititori nu poate fi descifrat fără o notă de subsol e şi următorul:

de Bobotează

ochii măceşului ard -

fete la scăldat*

Chiar dacă înţelegi ce este cu măceşele, singurele mai vii în peisajul îngheţat, şi cu transfigurarea lor erotică în ochi febrili, hipnotizaţi de prezenţele neaşteptate ale fetelor goale în apă, momentul pare neverosimil. Autoarea a fost nevoită să de o explicaţie:

*La noi, pe vremea bunicilor, in zorii Bobotezei, fetele mai curajoase mergeau la rau cu toporul si o patura si se scaldau sau se udau cu apa inghetata, in vederea protejarii de boli si de alte necazuri pe tot parcursul anului (daca nu se captuseau chiar atunci cu vreo gripa).

În cele două cazuri de mai sus, era nevoie să fie lămurit un cuvînt sau un obicei mai puţin cunoscut. Este însă de înţeles că, atunci cînd depărtarea în timp şi în spaţiu, atît geografic, cît şi spiritual, este mai mare dificultăţile decodării sînt aproape insurmontabile. Iată cum poate face acest lucru un interpret care, beneficiind de cunoştinţe şi gust aplicat, ne sensibilizează la circumstanţele unui poem aparent foarte simplu, dar care are nevoie de întreg contextul spiritualităţii în care a fost conceput pentru a ne deveni cît de cît familiar:

„cele zece găluşte

mai mici şi ele –

vântul toamnei

În unele sate de munte, pe marginea drumului, stau vânzători care oferă găluşte călătorilor. Fiind toamnă, atmosfera generală a poemului este tristeţea, dar cauza ei e multiplă, ambiguă. Cine sunt de plâns? Bieţii vânzători care abia îşi mai duc viaţa deoarece călătorii sunt din ce în ce mai rari? Călătorii care sunt împinşi de cine ştie ce nefericiri să bată drumurile într-un anotimp neprielnic? Poate însuşi poetul singuratic al cărui prânz e atât de sărăcăcios? Găluştele par sau chiar sunt mai mici? Un plus de ambiguitate şi universalizare este adus de „şi ele”, urmat de kireji, precum şi de al treilea vers, căruia îi lipseşte verbul, ceea ce face ca imaginea să încremenească într-un timp neprecizat, etern. Depersonalizarea este realizată din punct de vedere tehnic prin cezură (kireji, în traducere literală cuvânt care taie – kire = a tăia, ji = cuvânt) ce desparte/uneşte două unităţi poetice lipsite de personaje, vânzătorii şi rarii călători, micşoraţi până la a fi ascunşi cu totul de vântul rece şi neprietenos al toamnei.” (Manuela Miga - BASHŌ, ULTIMUL ÎNŢELEPT AL HAIKAI-ULUI)

Introducerea în atmosfera timpului şi a locului, lămureşte cum nişte umile „găluşte” pot deveni un simbol răzbătător prin atîtea straturi de semnificaţii.