Forța interioară a poemului

Am folosit de mai multe ori, doar expeditiv și peiorativ, calificativul mălăieț pentru haiku-urile care nu se impun printr-o structură internă consistentă. Abia acum sînt însă conștient de precizia și proprietatea cuvîntului, de valoarea lui ca termen mai mult decît potrivit, aș zice providențial, și, în plus, extrem de expresiv pentru a evalua acele producții care mimează fără har haiku-ul. Într-un fel, sensul, tîlcul acelor poeme molîi nu se încheagă și, dacă ții să-l prinzi, îți scapă printre degete. Nu-l poți apuca, n-ai de ce, pentru că nimic nu este ferm și vîrtos în ele.

Paradoxal, un haiku mălăieț este unul care nu înțelege valoarea inestimabilă a discreției. A spune explicit, fățiș, pe șleau, declarativ ce ai de spus înseamnă a priva poemul de tensiunea aluzivă și cititorul de provocarea complicitară pe care i-o adresează autorul, aceea de a descoperi singur sensul implicit al poemului. Există într-un haiku veritabil un fascicul de linii de forță pseudomagnetice pe care l-aș numi urzeală aluzivă, un efect de cîmp care leagă într-un mod magic textul și îl face vîrtos, substanțial, bogat. Un fel de duh al subtilității care încheagă materia verbală, altfel moale, sfărîmicioasă, făinoasă, dîndu-i totodată energia, tensiunea și vibrația specifică.

la răscruce

o măicuţă rătăcită –

pădurea de argint

Livia Ciupav

         Puține fiind, cuvintele profită de mai multă libertate. Și autorul profită de această oportunitate. Laconismul se potrivește și se combină cu discreția. Aparent, avem aici două imagini bine conturate și indepedente una de alta, care frizează însă decorativismul. Impresia măicuței, singură în imensitatea albă, este aceea a unei mogîldețe negre însingurate într-o mare pustietate. Dar poate că acolo, la răscruce (nu doar a drumurilor ci, posibil, și a vieții), unde poate fi și o troiță, măicuța nu e rătăcită, ci, răzlețită pe moment, ascultă smerită, regăsindu-se, mîndra glăsuire a pădurii de argint. Tîlcul acesta este construit de imaginația cititorului care simte că răscrucea, măicuța și pădurea de argint sînt focarele de iradiere care plăsmuiesc tîlcul poemului. Sînt elemente de compoziție care-și actualizează prin tatonare contextele pentru a conlucra cu ale celorlalte. Consistența și coerența autentică a poemului este rezultatul interferenței acestor contexte aluzive.

Recunoști haiku-ul autentic nu atît după prezența formală a cezurii, a referinței sezonale, a silabelor numărate avar, a recuzitei naturiste sau a valorilor esteticii japoneze, ci după modul discret în care este construit pentru a-ți sugera doar - ca o pîlpîire, ca un freamăt, ca un palpit - un tîlc niciodată proferat textual. Cititorul cu gustul format este încîntat și captivat de subtextul pentru care textul haiku-ului e doar un pretext. Iar autorul trebuie să fie conștient de jocul complex și de dozajul farmaceutic dintre ceea ce se spune și ceea ce trebuie înțeles fără să fie spus. Orice îmbinare prea scurtă de cuvinte admite mai multe înțelesuri care s-ar putea activa într-un context verbal mai larg și ar putea evoca situații, stări de lucruri, conjuncturi diverse. Este, aș zice, norocul haiku-ului să poată apela la un limbaj nesaturat contextual, care solicită cititorului ca, explorînd valențele de combinare ale fragmentului dat, să completeze contexte posibile.

Anul Nou –

în paltonul ros

o bancnotă fără valoare

Livia Ciupav

         Spunem de obicei că textul evocă sau trimite la imagini. Imaginile sînt însă doar un mod de a spune că trimite, prin intermediul lor, la realitatea palpabilă. Aici, de pildă, Anul Nou evocă, destul de ambiguu, un moment sărbătoresc cu atmosfera lui, cu suma de contexte posibile, iar partea a doua a poemului un obiect de îmbrăcăminte potrivit cu sezonul, dar incitant prin detaliile menționate. Nu avem niciun indiciu despre cel care poartă paltonul, dar faptul că e ros și în buzunarul lui se află o bancnotă fără valoare ne spune cu promptitudine ceva despre bătrînețe și sărăcie. Putem spune că aici e vorba despre o elipsă pe care aș numi-o sinecdocă contextuală pentru că o întreagă conjunctură este evocată doar printr-un detaliu semnificativ și expresiv. Printr-o tușă care confirmă statutul de schiță al haiku-ului. Fără ca sintagma care formează partea a doua să se expandeze în imaginația noastră într-o întreagă atmosferă contextuală, poemul nu ar avea tîlcul nespovedit ca atare: Anul Nou nu aduce nicio noutate/schimbare în viața celui care poartă paltonul ros.

         Prototipul acestui mod eliptic de a invoca un întreg context printr-un amănunt reprezentativ este de fapt kigo-ul, cuvîntul sezonal. Prezența lui în poem evocă anotimpul cu toată bogăția lui fenomenală. Din moment ce această caracteristică își pune amprenta asupra genului, este firesc ca ea să fie o modalitate generală de iradiere a oricărui element simbolic capabil să-și genereze contextul.

primii fulgi de nea –

un bătrân c-o jerbă

traversând piaţa

Livia Ciupav

         Și aici, textul, deosebit de simplu, păstrează discreția în ce privește o posibilă interpretare. Notează doar începutul unei ninsori, poate chiar al iernii autentice, și graba unui trecător.  Aceeași sinecdocă contextuală ne stimulează să lărgim înțelesul detaliilor, adăugîndu-le circumstanțe și trăiri. Bucuria fulgilor contrastează cu bătrînul care traversează abulic piața, îngreunat de simbolismul mortuar al jerbei. Tensiunea poemului este undeva în spatele cuvintelor care evită să certifice (singure) emoția. Într-un fel (mai ales gramatical), textele au completitudine și înțeles de sine stătător, dar parcă jinduiesc după adaosuri care să integreze ceea ce ele doar numesc în ansambluri reale mai consistente, în situații mai complexe. Și de multe ori de-a dreptul ciudate sau contrariante.

Rezultă că textul este doar o schiță discretă și expresivă a unui înțeles care se conturează doar în urma portării cititorului în lumea unor contexte, la care textul face doar aluzie. Abia contextele, odată descoperite, au puterea magică de a configura o viziune alegorică. Indiferent care ar fi motivul omiterii contextelor din text, laconismul programatic al poemului sau atitudinea discretă a autorului, elipsa (contextului) este cea care furnizează dramatismul poemului. Adică adevărata lui substanță, coerența și consistența care leagă elementele de compoziție într-o structură mai mult sau mai puțin enigmatică.

Există însă și elipse ale textului, adică text abreviat prin eliminarea unor cuvinte. Genul de suprimare textuală care este cel mai frecvent prezentă în haiku este elipsa verbului, ceea ce are drept consecință propoziția nominală. Alte cuvinte pot absorbi înţelesul verbelor care sînt subînțelese fără a fi prezente explicit în text. În textul: printre fire verzi / un pai de anul trecut, prepoziția printre cheamă de la sine o serie de verbe: s-a pierdut / a rămas / încă se mai vede / abia se mai zăreşte, inutil de menționat explicit. Tocmai posibila completare a textului cu mai multe opțiuni verbale aduce textului o ambiguizare care-l îmbogățește. Astfel, păianjeni îndărătul / imperiilor poate chema, după verbul ales: îşi ţes plasa / aşteaptă / pîndesc / conspiră, mai multe contexte, fiecare însemnînd o anume nuanță a înțelesului. Lipsa verbului dă în felul acesta aripi imaginației.

În mod asemănător se petrec lucrurile cînd e vorba de o expresie din care se poate omite unul sau mai multe cuvinte, sensul fiind ușor de refăcut.

iar primăvară -

o data cu-nserarea

creanga pe alei

Ana Urma

Cine este versat va simți de prima dată că nu e vorba de o ramură căzută pe alei (nici acordul n-ar fi corect, pe alei ar trebui să fie ramuri, mai multe), ci de a umbla creanga pe alei, a te plimba fără nicio grijă. A nu-ți veni să mai intri în casă.

 Este de remarcat că forța interioară a poemului este rezultatul unei atitudini discrete și reticente, al unei contracții a expresiei care preferă aluzivul. Că simplitatea textului implică o complexitate și o tensiune sporită a subtextului. Că viziunea alegorică leagă poemul cu adevărat.