Juxtapunerea patentă
Juxtapunerea
veritabilă este aceea în care continuitatea poemului este curmată de faptul că
lucrurile despre care se vorbește în cele două părți fac parte din domenii
diferite ale experienței. Spusa din prima parte nu se continuă în cea de a doua
nu doar pentru că este întreruptă legătura logică și gramaticală dintre părți,
ci și pentru că obiectele, faptele, stările evocate sînt din zone distincte,
depărtate una de alta, ale realității. Așa cum s-a văzut în capitolul anterior dulceața de fragi și mireasma pădurii în zori sînt entități totalmente diferite, greu
de apropiat altfel decît într-un haiku. Iată și un alt exemplu:
Ţurţuri picurând –
bătrânul strânge-n palmă
un ceas ruginit
Eduard Ţară
Indiscutabil că între țurțurii
care picură și gestul bătrînului care
strînge în pumn un ceas ruginit e o distanță prea mare ca să nu recunoaștem
că cele două imagini sînt realmente distincte. Și că, aparent, n-au nicio
legătură alta decît cea pe care va trebui să o descoperim ca cititori care nu ne
dăm bătuți în fața unei dificultăți serioase.
E suficient să simțim ce spun imaginile și să ne lăsăm
purtați de gîndurile și emoțiile care se ivesc în mintea și-n sufletul nostru
atunci cînd le contemplăm. Țurțurii se topesc detaşat şi nu ruginesc niciodată. Ei măsoară imperturbabili veşnica reîntoarcere a anotimpurilor. Strînsoarea
ceasului în palmă este pentru bătrîn și o strîngere
de inimă. Timpul său, deşi egal măsurat de ceasornic, este mereu inegal,
cînd dilatîndu-se, cînd prăbuşindu-se în stări de colaps. De unde și crisparea
în fața trecerii sale ireversibile prin viață. Două gesturi care ne spun prin
modalitatea lor totul. Nonşalanţa cu
care se desprind şi clipocesc picurii contrastează cu spasmul mîinii care ar vrea parcă să reţină clipa sau măcar să
întîrzie avansarea ruginii.
Această
distanță, aparent insurmontabilă, între cele două părți face farmecul
haiku-ului și creează o tensiune direct proporțională cu mărimea ei, dar și o
satisfacție echivalentă dificultății învinse și tîlcului mărturisit. Distanța
dintre cele două părți se poate însă, deși nu avem certitudinea unor
instrumente de măsură strict etalonate, micșora, în ultimă instanță ele
ajungînd să fie tangente, să se intersecteze sau una din părți să o includă pe
cealaltă.
Juxtapunerea deturnată
Teoria
americană, intitulată phrase and fragment, vede juxtapunerea celor două
părți ale poemului ca pe o alăturare de elemente complementare. Partea scurtă
de un singur vers, fragment, notează
cadrul în care se desfășoară un eveniment, notat în partea mai lungă, de două
versuri, phrase. Cîteva exemple ne
vor convinge că asemenea compoziții sînt mai curînd pasteluri delicate, lipsite de adîncimea unei
a treia dimensiuni simbolice care nu trebuie să lipsească dintr-un haiku
autentic.
iaz de vară - / stînjenei
galbeni se-apleacă / în umbre
amurg - / un cormoran planează
/ un pic deasupra apei
amurg - / un pelican plonjează
/ şi prinde un peşte!
linişte - / zăpada acoperă
piatra / sub stelele iernii
ciorile se adună / în mijlocul
pinului… / adiere de iarnă
clar de lună în august – / pe o
creangă subţire / vrabia îşi freacă ciocul
un crab / apare dintr-o
crăpătură… / soare-n miezul nopţii
ce multe scoici / pe plajă-n
seara asta... / maree-n reflux
Se susține că haiku-ul ar
fi doar un instantaneu care se
petrece într-o atmosferă, într-o ambianţă. Că, într-un fel, este vorba de
relaţia macro-micro, că acel detaliu
surprins este pur şi simplu înglobat în
rama spaţio-temporală (şi emoţională) ca-ntr-un decor căruia, de fapt, îi
aparţine. Mai precis, există un fundal macro şi un fapt micro. Pe o scenă
anume, mai vastă, se joacă o scenetă. Una este scenografia generală în care se
petrece cealaltă: întîmplarea, instantaneul. Nu e vorba deci de o alăturare a unor imagini care nu
sînt (în mod normal, realmente) într-o contiguitate firească, ci de imagini
care fac parte, evident, din acelaşi întreg: totul şi partea, întregul şi
detaliul.
Diferența a două elemente autonome, pe care o vizează juxtapunerea, este
redusă astfel la o relație de incluziune, iar impactul ciocnirii celor două și
spațiul revelației ivit în urma coliziunii nu mai există.
Diferența organică
Alăturarea a două imagini permite însă și un joc mai subtil.
Imaginile juxtapuse își stau alături ca două organe diferite dintr-un organism.
Există între cele două elemente o cotinuitate, o legătură funcţională, un rost
comun la care conlucrează. Imaginile sînt evident diferite, dar ele fac parte
dintr-un ansamblu simbolic coerent mai presus de ele.
uluca ruptă -
toamna intră-n grădină
pe nevăzute
Valeria Tamaş
Uluca
ruptă este o afecţiune a gardului şi grădina ca întreg, cum e şi firesc,
suferă şi ea. Prin gardul care o înconjoară se pot strecura acum intruşii. Şi,
paradoxal, cea care oricum urma să vină, toamna,
o face pe furiş, profitînd de slăbirea împrejmuirii protectoare. Vrînd-nevrînd,
alegoria funcţionează şi ea. Unde o fi ruptă uluca prin care ne-a invadat pe
nesimţite toamna vieţii?
În următorul poem, simbolismul stelei căzătoare, plin de tristeţea că
odată cu steaua încetează şi o viaţă de
om, este ingenios atenuat de o ipoteză fermecătoare: se pare că stelele, prea
înfierbîntate, doar e luna august, vecina lui Cuptor, cad cu dinadinsul,
dornice de alinarea ierbii primitoare.
Într-un mod asemănător asimilării morţii cu nunta mioritică, căderea unei stele
devine doar o pogorîre într-un leagăn îmbietor. Scena este închipuită atît de
simplu încît aproape ascunde compasiunea umană care a plăsmuit-o.
mai cade o stea -
ce primitoare e azi
răcoarea ierbii
Zvon
Eliptic, doar printr-o sugestie, corcoduşul
copt, din poemul de mai jos, îl
întîmpină pe noul venit şi face oficiile de a-l introduce în urbea aparent
ostilă (poate cel ce a coborît din autobuz pune prima oară piciorul într-un
oraş). Întîmpinîndu-l plin de roade, corcoduşul îl familiarizează cu
ospitalitatea locului, pe care o ştie de-acasă sau, oarecum, dintotdeauna, din
relaţia firească a oricărui om cu pomul doldora de roade.
oraş necunoscut -
în staţia de autobuz
un corcoduş copt
Cristina
Monica Moldoveanu
Merită să observăm că în toate cele
trei poeme avem de a face cu personificări ale toamnei, ierbii şi corcoduşului.
Şi că acestea dau valoare poemelor. Fac ca simţămintele nerostite ale omului să
se obiectiveze în gesturi ale lucrurilor.
Saltul de nivel
De cele mai multe ori sau, mai bine zis, în cele mai
fericite cazuri, diferența dintre părțile poemului prilejuiește un salt
de nivel. Un text bine conceput trimite la imagini care impresionează direct,
senzorial cititorul. Impactul a două imagini fericit alese saltă sensul
poemului într-un orizont superior, acela al sugestiilor ideatice și al
emoțiilor simbolice.
sub streaşină -
covata crăpată
plină cu soare
Iulian Dămăcuş
În poemul de mai sus avem de a face cu două imagini vizuale
organice, făcînd parte din microuniversul unei gospodării țărănești din acel
sat unde, spune Blaga, s-ar fi născut veșnicia. Scena-n sine este ancestrală:
existenţa permanentă sub streaşină, recurgînd la recipiente uzate şi hîrbuite,
dezafectate de la utilităţile lor primare, a cîtorva captări de apă din
resursele cereşti. Şi, aşa imperfectă, crăpată şi paradită, covata e integrată armonic în micul
univers cvasiperfect al econimiei săteşti care, iată, înglobează prin intermediul ei şi soarele. Covata, cu minimă
utilitate practică acum, este plină de rosturi cosmice: cît nu pierde toată apa
prin crăpături, ea păstrează, oglindit cu infinită delicateţe, şi soarele. Apa
ca apa, dar captarea soarelui deschide alt orizont cui o observă.
plouă cu soare –
cântărind curcubeul
cumpăna fântânii
Valer G. Pop
E
realmente uimitor cum s-au potirivit lucrurile şi ceea ce spun ele inimii fără
să sufle o vorbă. În ploaia cu soare
resimţim totdeauna bucuria de moment a împăcării elementelor altfel adverse,
dacă nu chiar incompatibile, nu degeaba expresia populară continuă cele spuse
cu mîine-i sărbătoare. Și iată: curcubeul
s-a nimerit călare pe cumpăna fîntînii. Pe unul din capetele ei, ca pe o
cobiliţă purtată pe umăr de o fiinţă cvasimitică, un fel de erou din basme sau
din poveşti. La ce-ar fi bună cumpăna decît la a cumpăni, a cîntări lucrurile
şi a le pune în echilibru. Un echilibru dinamic obţinut prin clătinări şi
legănări uşoare. În cazul de faţă, se pare că făptura inconsistentă a
curcubeului poate ţine în echilibru, în uimirea noastră de moment, toată
amărăciunea nemărturisită a vieţii.
O lume paradoxală
Întîlnirea a două imagini distincte ne
dezvăluie de multe ori o lume paradoxală, neobișnuită, ciudată dar plină de
seducție. Aluzia poemului de mai jos:
primăvară –
copilul ascute
creionul verde
Elena
Manta-Ciubotariu
ar
fi aceea că vestitorul primăverii ar fi copilul
care ascute creionul verde. Căci nu mai ştii bine dacă primăvara nu erupe
cumva din creionul ascuţit cu bucurie de copil. Oricum, pare să existe o
misterioasă solidaritate între ascuţirea creionului şi renaşterea vegetaţiei.
Dar iată că există, în ton cu semnificaţia anotimpului, și o simetrie inversă:
pastel de toamnă -
din nou între creioane
unul fără vârf
Ana Urma
creionul
se ascute cînd irumpe viaţa vegetală şi se
rupe cînd natura se ofileşte. Odată cu toamna, creionul, simbol al
vegetaţiei veştejite, se epuizează, osteneşte, se anemiază şi-şi pierde puterea
de a mai zugrăvi. Se molipseşte şi el de boala lumii.
Un pas mai departe, scena este aceea a
unui sfîrşit anunţat, iar creionul fără vîrf are implicaţii mult mai serioase
şi mai directe în sfera umană. Aşa mut, abdicînd faţă-n faţă cu iarna, autorul
pare să intoneze un cîntec de lebădă.
pe foaia goală
doar un creion fără vârf –
ninge ca-n poveşti
Maria Tirenescu
Este,
poate, mărturisirea sinceră a unui artist care a ajuns la înţelegerea umilă a
nevolniciei artei sale faţă cu această ninsoare fabuloasă. Foaia albă este un
pandant al zăpezilor de altădată. Creionul bont n-a putut birui, nici de data
asta, candoarea inepuizabilă a poveştilor.
Mimarea continuității
Alăturarea celor
două părţi ale poemului poate să mimeze simpla datare a unei întîmplări. Prima
parte joacă în acest caz rolul circumstanţial de precizare a momentului cînd
are loc ceea ce este evocat în partea a doua.
Apus de soare –
urmele polenului
pe verighetă
Şerban Codrin
Aparent
nevinovată, datarea maschează relația (neexplicitată) a apusului de soare cu polenul.
Sugestia e însă mai puternică: amploarea asfinţitului şi frăgezimea polenului,
sfîrșitul și începutul. Și, într-un fel, logodna lor. Paradoxala pecete a
polenului pe metalul prețios.
Multe poeme mimează datarea apelînd la sintagme de notorietate care numesc
sărbători consacrate sau zile marcate în calendar de un anume simbolism
tradiţional. Prilej cum nu se poate mai nimerit pentru jocul de cuvinte dintre
sintagma luată în sensul special, deja consacrat, şi sensul propriu-zis. Poate
cel mai ilustrativ pentru potenţialul ironic al unei asemenea tehnici este
remarcabilul poem al lui Șerban Codrin:
De ziua muncii –
la soare uscându-se
pielea unui cal
Evocînd, chiar de ziua muncii, o oarecare piele
de cal uscîndu-se la soare, poemul persiflează festivismul sintagmei,
punîndu-ne în faţa adevăratelor efecte ale zilelor de muncă – uscarea trupească
şi sufletească. Înăbuşirea şi anularea nobleţei de a fi asemenea unui cal
robust şi nărăvaş.
Tot la o sărbătoare, de data asta
religioasă, apelează şi Cezar Florin Ciobîcă pentru a data o întîmplare oarecum
neînsemnată deşi agasantă şi totdeauna nedorită în contextul unor evenimente
serioase, sobre, pioase: un telefon mobil sună impertinent.
de Înălțare -
dintr-un telefon mobil
Oda bucuriei
Totuşi, semnalul
de apel al telefonului se pare că a fost setat în concordanţa cu sărbătoarea.
Sau s-a petrecut o minune!?
În alt poem, Cezar, prin intermediul
altei zile festive, aceea a eroilor, reuşeşte să ne dea o idee şi despre
fragilitatea de puf de păpădie a celor ce, cu altă expresie, au fost doar carne
de tun, si despre efectul real, destul de îndoielnic, al acestor festivisme
pompoase.
Ziua Eroilor –
salve de tun risipind
păpădiile
Mai intimist, poemul următor se
foloseşte şi la propriu, şi la figurat de sintagma zilele babei (licenţă
pentru zilele babelor), evocînd simultan, şi deci mai economic, atît un moment
calendaristic cît şi unul al vieţii ajunse la neputinţă.
Zilele babei -
din cuptorul bunicii
niciun mucenic
Cîţiva autori preferă să aleagă ca
moment semnificativ pentru a stabili contextul poemelor Ziua Recoltei. Belşugul aşteptat este însă mereu unul negativ – se
contabilizează doar datoriile, pungile de plastic, bătăturile.
ziua recoltei -
tata îşi socoteşte
datoriile
Marcela Ignătescu
ziua recoltei -
în pomii dintre blocuri
pungi vechi de plastic
Corneliu Traian
Atanasiu
ziua recoltei –
mama–şi numără încet
bătăturile
Vasile
Conioşi-Mesteşanu
Se poate remarca faptul că, în toate
poemele de mai sus, minimalismul datării ca un aspect al cadrului sau al
ambianţei este doar aparent, între partea care părea să se rezume doar la acest
rol şi cealaltă parte a poemului existînd relaţii mai profunde şi mai semnificative
descoperite ulterior.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu