Trebuie să recunosc că am făcut de
multă vreme o pasiune pentru ceea ce scrie Pleşu. Sau, mai bine zis, pentru
felul în care, indiferent de subiectul abordat, textul său furnizează
cititorului o inegalabilă delectare. De data asta, în fragmentul de mai jos,
surprinde o temă arzătoare şi pentru iubitorii de haiku: recuperarea virtuţilor
celor care nu cuvîntă. Ale fiinţelor care, deşi trăind alături de noi, nici
vorbă să ne dea vreo lecţie sau să ne predice vreun adevăr. Taciturne și discrete,
rămîn totuși pilde vii, etaloane ale unor moduri mai demne şi mai autentice de
a fi. Asta însă doar pentru cine are ochi și urechi să le deslușească empatic
îndemnul.
Când,
obligat de doctori, îmi fac plimbarea (cvasi)zilnică şi se întâmplă să fie
vreme senină, dau, inevitabil, peste câte un maidanez care zace pe-o parte, în
drumul tuturor, profitând de căldura mediocră a soarelui. E atât de imobil, de
extatic, de impasibil, încât pare mort. Ceea ce văd e o lecţie de destindere
rituală, un salt, aproape mistic, în afara vârtejului înconjurător. Prin
comparaţie, toţi trecătorii care ocolesc silueta canină par o adunătură de
agitaţi. Ei, oamenii, sunt, de data aceasta, „vagabonzii", vietăţile fără
stăpân şi fără rost, în vreme ce câinele adormit la soare are „stabilitatea"
unui călugăr Zen. Aş vrea să am îndrăzneala, libertatea interioară, inteligenţa
de a mă întinde lângă el şi de a mă sustrage, astfel, împrejurărilor curente,
vremurilor, asfixiei lumeşti. Dar am pierdut, laolaltă cu toţi semenii mei,
instinctul „rupturii de nivel", al ieşirii din timp. Sunt mereu „în
reţea", cablat, preluat, „angajat", dependent de drogul urgenţelor...
În loc să facem din animale spectre (lucrative) ale unor funeste pandemii, ar
trebui să recuperăm ceva din virtuţile lor: din statica felinelor, din
răbdarea, dinamismul flexibil şi detenta câinilor, din calmul rumegătoarelor,
din vocaţia înaripatelor de a se desprinde. Să fim „înţelepţi ca şerpii şi
inocenţi ca porumbeii". Într-o lume judecată mereu, de puritani, pentru
regresul ei în trivialitate animală, tocmai animalitatea, animalitatea bună, e
ceea ce am pierdut, ceea ce ne lipseşte. Alături de doctorul care mă somează să
mă mişc, am nevoie şi de un altul care să-mi ceară să stau, o oră pe zi,
nemişcat, la soare, fără să mă gândesc la nimic. (Andrei Pleșu – Inactualități)
Cam asta ne oferă și o mare parte
dintre haiku-uri: imagini ale unor lucruri sau ființe surprinse într-un moment
privilegiat care vorbește prin sine. Sigur că nu e vorba de poeme didacticiste
care să răspundă la întrebarea: ce ne învaţă pe noi broscuţa? Ca totdeauna
valoarea poemului și a mesajului său constă în discreţia şi modul aluziv în
care ni se comunică un sens şi o eventuală sugestie de conduită.
Cred
că o primă categorie de asemenea poeme ar putea fi cele care pun cititorul în
faţa unei plenitudini exemplare, care
îl contaminează brusc şi iremediabil. Ceva din această lume, altfel deficitară
şi calică, se dovedeşte pe moment o împlinire (sărbătorească) mai presus de
meschinăria cea de toate zilele.
Merii în floare –
am totul dinainte
pe masa goală
Într-un fel, acest poem al lui Şerban
Codrin, aparent declarativ, dar paradoxal prin modul în care o face, ne dă o
pildă de conduită cuviincioasă în faţa minunii fireşti a înfloririi. Ne aduce
în faţa ochilor una din acele valori care le surclasează brusc pe toate
celelalte. Trebuie să suferi de o mare infirmitate sufletească pentru a nu
resimţi şi tu situaţia ca atare. Textul nu e unul care să prescrie ceva sau să
tragă de urechi pe cel care nu simte acest lucru. El spune subtil că poate nici
astăzi nu prea ai ce mînca, dar, din fericire, te poţi totuşi sătura cu o hrană
mai presus de cea a stomacului (care de data asta nu te mai poate persecuta).
O intenție asemănătoare e mărturisită
mai explicit și în poemul lui Ion Untaru. Vindecarea invocată vizează bolile
omului civilizat: blazarea, apatia, indiferența. Și-l reînsuflețește.
între atîtea
flori de cireş, mă
simt
aproape vindecat!
În cîteva din poemele sale, Radu
Patrichi simte că lucrurile în sine semnalează și cheamă, îndeamnă și
călăuzesc. Îl readuc pe cel dispus să le vadă cu adevărat la viața adevărată.
Mai sunt bucurii – /
pe coastă micul salcâm / gata să-nflorească
La blocul vecin / e
mare bucurie – / a-nflorit liliacul
Alee pe lângă bloc –
/ duce direct / spre câmpul însorit
O altă categorie de poeme ar fi aceea
care mărturiseşte o ezitare, o amînare a gestului sau a activității pe care
omul, în pragmatismul său sec și arid, urma să le facă pentru că un eveniment,
aparent nesemnificativ, îl determină să renunţe, să se întoarcă, să aştepte. Petru-Ioan
Gârda ilustrează acest tip de poem, cu acel strop de ironie care face hotărîrea
mai picantă:
Un fluture alb
tronând pe clanţa
uşii -
mai stau pe-afară
(se
înțelege) ca să nu deranjez siesta fluturașului. Şerban Codrin dă amploare și
greutate unei decizii asemănătoare:
Azi imposibil
de săpat în livadă –
rutul melcilor
Imposibilitatea este,
evident, una empatică, împerecherea melcilor impune, fără vreo interdicție
expresă, sistarea lucrului. La fel cum, într-un alt poem al său, pare că o internațională
a cerșetorilor a declarat o zi de grevă spontană:
Nici un cerşetor
de ziua bujorilor –
pace-ntre oameni
Simpatia față de ființele pline de o vioiciune, care
însuflețesc peisajul cu o grație fără margini, îl face pe Radu Patrichi (toate
poemele care urmează, dacă nu va fi menționat un alt autor, îi aparține lui RP)
să-și mărturisească fără rețineri aspirația, cu siguranța lirică, de a fi
asemenea lor:
Să fii un fluture / în poiana cu flori / de sub munte
Îl acompaniază în această
intenție un coleg de generație, Ion Untaru:
hop sus, hop jos / ce-aş mai zbura şi eu cu tine / fluture
drag!
Multe haiku-uri ar putea fi socotite drept pilde vii
încorporate într-o imagine. Iată un model de ospitalitate și flexibilitate
spontană:
Vrăbiile falezei –
arbustul s-a aplecat
primind tot stolul
Și una de atenţie, de
curtoazie neașteptată, fără cuvinte, care-l poate încînta pe cel care se simțea
singur:
Seara la terasă –
lângă halbă castanul
îmi pune o floare
Și o alta de tandrețe și recunoștință:
Mulţumind pentru masă,
câinele îşi lipeşte
capul de piciorul meu
Dar deja
am intrat în zona empatiei și ființele care-și stau alături se simt bîntuite de
aceleași trăiri:
Noiembrie cald –
lângă mine pe-o piatră
libelula
Te întrebi de unde această domolire
și împăcare, iată că ziua-n sine întîrzie fără nicio grabă:
Ce zi de toamnă –
la ce să mă grăbesc
spre casă?
de ce-ai fi altfel decît
soarele:
Fără grabă,
la fel ca şi soarele
ce-apune peste lac
și, dacă el apune, ca și greierii
care vor țîrîi toată noaptea:
De ce să mă grăbesc?
dincolo de gardul verde
cântă doi greieri
Trebuie să
crezi că, oricînd, cineva îți poate oferi fără vreun interes suspect îndrumare:
Sărind, ciripind,
vrabia îmi arată
cărarea
Uneori însă micile ființe care se nimeresc în preajma ta îți
dau o pildă de decență și discreție:
Plimbare-n parc –
pe cărarea de alături
păşeşte agale o cioară
nu te resping, te îngăduie
fără vreo efuziune inutilă:
Despărţiţi de gard
fiecare-n treaba lui –
eu şi un cioroi
sau îți arată un respect de
circumstanță:
Întâi ne-am privit –
şi apoi şopârla
trece-ncet cărarea
Alteori, sesizezi în conduita lor o cuviinţă neașteptată, pe
care omul n-o mai practică prea des:
La vasul cu apă,
câinele aşteaptă
să bea vrabia
o cochetărie și o tandrețe mai
presus de granița dintre specii:
Îi dau un deget –
pisoiul torcând
se mângâie cu el”
dar mai ales un apetit nedezmințit pentru bucurie și
pentru dorința de a-i converti pe cei din jur la ea:
Ieşit pe portiţă,
câinele împarte bucuria
la trecători
lucru care, uneori, le și
reușește, contaminarea se produce:
Pe promenadă
bucuroşi de întâlnire,
şi câinii şi stăpânii
Și așa poți spune la sfîrșitul uneia din obșnuitele
escapade:
Singur la plimbare,
dar m-am întors acasă
cu ploaia
nu, nu din cauza ploii, ci cu
ploaia, braț la braț. O nuanță care mărturisește convertirea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu