Cezar Florin Ciobîcă, un loz câştigător în căutarea haikuului

Cezar Florin Ciobîcă,

un loz câştigător în căutarea haikuului

Șerban Codrin

         Cu regret recunosc că sunt relativ puţin informat despre ce se mai întâmplă în lumea haikuului românesc. Aproape singura mea sursă este blogul ROMANIAN KUKAI, cu adevărat impresionant prin organizare, ritmicitatea concursurilor şi efortul de a oferi cu promtitudine ultimele ştiri, liste cu poeme premiate, invitaţii la concursuri, rezultatele jurizărilor, editări on-line. Eu nu aparţin lumii haikuului decât prin compunerea şi editarea volumului de tanka, renku, haiku, gunsaku, secvenţe Marea tăcere, 2001. De când nu mai sunt directorul Bibliotecii Judeţene „Ștefan Bănulescu” - Ialomiţa, de când nu mai organizez întruniri, nu mai acord premiile Orion, de când nu mai editez revistele Orion şi Micul Orion se întâmplă un singur fapt: nu mai primesc nici un volum de la poeţii români de haiku, tanka, senryu, bineînţeles, fiecare în parte cel mai mare, cel mai important şi cel mai premiat dintre toţi. Eu mi-am format nişte opinii şi este slabă şansă să mi le schimb: în haikuul românesc există câteva excepţionale talente, care vor ajunge cu atât mai departe cu cât îşi vor urma calea/do. Cum în această lume a haikuului eu nu exist, astfel s-a exprimat o poetesă, spune dumneaei, foarte importantă, dar oare cu Marea tăcere, cartea mea, ce se întâmplă? Aş propune să reflectăm şi să analizăm.

         Chiar fără nici o investigare, după părerea mea, probabil neîmpărtăşită de mulţi alţii, cel mai important poet român de micropoeme (haiku, senryu, poem-într-un-vers, micropoem propriu-zis, fară legătură cu primele trei), este maestrul Radu Patrichi, un talent de dimensiuni excepţionale, dublat de o persevenţă totală, perseverare diabolicum. Spre ruşinea Uniunii Scriitorilor, care acceptă în subsolurile ei toate drojdiile cu moţ, Radu Patrichi nu este membru al breslei. Întrebare: cine îi va selecţiona creaţia (haikuul neselectat seamănă cu o recoltă neplivită), pentru că autorul a demonstrat că nu este în stare, iar alţii nu o pot face, încercarea temerară de editor a lui Corneliu Traian Atanasiu este abia o picătură într-un ocean de amar?

         Al doilea nume de creator formidabil de talentat, este Eduard Ţară, nicidecum candidatul român de haiku pe podiumul de cel mai premiat la concursuri internaţionale, nu înteresează pe nimeni astfel de scoruri de loterie literară, iar pe mine cu atât mai puţin, cât adevăratul poet din spatele performerului uluitor.

         Atât la poeţi. Nu ştiu ce se mai întâmplă cu unele talente în care aveam mare încredere: Aidar Bechir, Valentin Busuioc, Sonia Cristina Coman, Ion Găbudean, Iulian Dămăcuş, Dan Doman? Unii au abandonat, sau consideră că au spus totul şi locul lor este numai pe culmea culmilor, Constantin Abăluţă, Mircea Petean, amândoi foarte importanţi autori de micropoeme, însă nu de haiku.

         În antologiile SRH se întâlnesc toate numele autorilor de poeme paradoxale, cu atât mai mult le-am selectat eu însumi în Antologia sezonală comentată de poezie epigramatică românească Stâlpi de felinar, aflată deocamdată în calculatorul blogului Romanian Kukai.

    

         În eseistică, după incursiunile lui Dumitru Radu, extrem de importante, însă numai parţial editate, performanţe realizează Marius Chelaru, ca teoretician şi istoric literar, şi Corneliu Traian Atanasiu, ca analist şi promotor al unor foarte importante campanii de selecţie prin concursuri. Ne putem pomeni cu surpriza ca acelaşi maestru să ne propună un foarte avizat manual de haiku, Dumnezeul poeţilor este Mare, aşadar va aranja lucrurile în aşa fel încât să reuşească.

         După informaţiile mele, aproape singurul loc unde se descoperă şi se lansează poeţi iniţiaţi în haiku este Romanian Kukai, societăţile de profil par obosite, se schimbă generaţiile, dar orgoliile nu. Este păcat că internetul este copleşit de „lupii singuratici”, de geniile neînţelese, de frustraţi şi nefrustraţi, care se delimitează de competiţii, deci de singura rampă de lansare. Mai vânează câte un premiu şi adorm în fericirea învingătorului de nimic. Romanian Kukai a descoperit multe talente, unele au abandonat, altele s-au considerat prea importante şi s-au aruncat în neant cu pix sau blog cu tot, cunosc destui aventurieri din categoria acestor sinucigaşi.

         Ei bine, deocamdată un nume săpat în bronz, care a debutat pe Romanian Kukai, a răsărit brusc şi a urcat repede, aparţine poetului botoşănean Cezar Florin Ciobîcă. Exemplul său ar trebui urmat şi de alţi creatori descoperiţi şi formaţi iar nu făcuţi la şcoala maestrului lor Corneliu Traian Atanasiu. Pe toţi îi aştept, căci îmi par spirite într-adevăr devotate poeziei.

         Volumul Caruselul anotimpurilor de Cezar Florin Ciobîcă, editura Pim, Iaşi, 2013, poartă toate semnele unui eminent poet, pornit pe o cale frumoasă şi ascendentă. Prefaţa lui Corneliu Traian Atanasiu alcătuieşte un sugestiv portret al autorului prin poemele sale. Totuşi concluzia „Neîndoielnic, Cezar Florin Ciobîcă este o voce cu un timbru aparte, care-l câştigă şi-l cucereşte pe cititor” este prea puţin, printre versuri se pot întrevedea alte orizonturi.

         Deci, volumul este ordonat clasic, cu patru anotimpuri, fără Anul Nou, cu mottouri şi alte citate din scriitori importanţi. Fiecare poem este în română, germană, franceză, engleză, aşadar volumul poate circula internaţional. Textele haiku sunt amestecate cu senryu, ceea ce se observă în toate concursurile girate de Maestru, unde aceste două specii literare diferite sunt tratate „la pachet”, nici o eroare, dar, riguros discutând, speciile nu se confundă. Povestea că „senryu este un haiku cu reguli mai puţine” sună a vorbă goală, realitatea impune alte delimitări. Până una, alta, toate textele selectate de poet se aşează riguros în limitele acceptate, fără căderi spre alte specii literare ultrascurte, nonhaiku, nonsenryu. Jocurile de cuvinte, paradoxurile, simbolurile, o anumită concreteţe a perceprii lumii, foarte „zen”, foarte „antimetafizică”, fac aproape orice poem să-şi merite citarea, analiza, selecţia într-o antologie oricât de exigentă, pentru că mâna binecuvântată a poetului cu har este prezentă peste fiecare dintre cele 17 silabe luate în parte. Ciobîcă îşi cunoaşte bine meseria, nu se observă rupturi,  disonanţe între perceperea realităţii şi metamorfozarea în act estetic. Totul pare uşor, simplu, la îndemână, când ştim că nu este chiar aşa, ci aparenţă, înşelătorie a creatorului, a artistului, niciodată copist, nici fotograf, nici şi nici, ci pur şi simplu poet, adică un iscoditor de ficţiuni cu sens subteran, cu mesaj. De când am primit de la autor volumul curat şi alb, fără vreo dedicaţie sau alte vorbe mincinoase, l-am citit de multe ori, m-am lăudat în faţa prietenilor că posed o astfel de carte rară.

        Acum o întrebare: ce urmează? Nu este o întrebare nevinovată, ci una cu capcană. Mi-a pus-o Florin Vasiliu prin anul 1994. Bătrânul şi vicleanul maestru era tăvălit prin toate smârcurile şi dedesupturile poeziei haiku internaţionale. Fără talent literar, nimic nu-l oprea să se declare, cot la cot cu inamicul din fruntea Societăţii de haiku din Constanţa, cel mai mare autor de haiku din România. Era un devotat al poeziei, îsi făcuse din haiku o religie, a iniţiat şcoala românească de profil, o revistă, o societate de iniţiere, un cenaclu, fără să susţină ceva prin propria creaţie, unde face figură tristă, de selectat prin indulgenţă. Solid în credinţele sale infailibile, Florin Vasiliu voia de la mine o continuare. După poemele din Între patru anotimpuri şi Dincolo de tăcere trebuia să mai urmeze indiferent ce, pentru simplul motiv că un poet nu se poate opri, altfel se repetă ca un şapirograf sau un disc stricat, ori schimbă drumul. Ceea ce i-a fost dat să constate l-a supărat enorm, nu i-au plăcut propunerile mele. Vă rog să urmăriţi cel puţin sumarul antologiei mele de autor de poeme zen Marea tăcere şi veţi găsi sursa supărărilor maestrului, nemulţumiri atât de în răspăr, încât m-a dat afară din Societatea română de haiku pentru blasfemie. Mi-a strigat furios ca apostolul Pavel: Noi formăm o societate de haiku, nimic altceva, ceea ce propui este inacceptabil! Poetul Vasile Moldovan mi-a mărturisit că, în culise, în momentele de aparentă linişte, maestrul infailibil avea dubii asupra propriei exigenţe, încât a plâns când a citit cartea proaspăt ieşită de sub tipar, nu înainte de a fi interzis să i se dedice vreo cronică de întâmpinare atâta vreme cât el trăieşte. Inclusiv la Constanţa s-a întâmplat la fel, din alte motive jalnice. Pe scurt, lui Florin Vasiliu i-a displăcut ascensiunea mea spre alte specii literare din afara haikuului, nu a acceptat organizarea secvenţială, a respins atotcuprinderea, universul zen din cele zece secţiuni ale cărţii, era prea de tot, domeniul îi aparţinea numai lui, maestrului captivat de o imagine idealizată, de mare şi unic poet, însă vezi, nu avea destule mâini să şi-l apropie, iar eu i-l răpisem cu neruşinare.

         Grea întrebare, maestre Ciobîcă, încotro Nicolae, vorba lui Ilie Moromete? Nu ştiu ce răspuns vei da, însă posezi arme şi bagaje pentru o călătorie fascinantă în continuare, aşadar sunt în aşteptarea traseului deloc uşor, ci plin de toate capcanele.

         Nu pot încheia o incursiune prin acest excepţional tetralingv volum de poeme fără o selecţie de texte. Prin anii trecuţi, un poetaş era supragonflat, umflat cu pompa de bicicletă, de un nene oarecare, fără ca laudele să fie proptite cu vreun par, prepeleac, vers, cât de mărunt. Adevărul era altul: criticul de ocazie avea sarcină de lăudător de serviciu, fără alte imprudenţe, pentru că nu exista nici un rând în jalnica situaţie de a fi citat, fără să se fi observat hainele împăratului în fundul gol. Aşadar, din Cezar Florin Ciobîcă cetire:

Noaptea-Învierii –

din insectar se-înalţă

o gărgăriţă

Bătrân sub cireş –

petalele îi albesc

umbra subţire

Niciun câine

nu latră-în noaptea asta –

teii în floare

Fereastră de-azil –

Carul Mare se umple

cu flori de cireş

         Astfel arată, în patru imagini-fulger, primăvara poetului. E adevărat, mai lipseşte câte o silabă, dar suntem în poezia română, nu în rigorismul de coloană pietrificată nipon! Ar trebui citat aproape întregul volum, pentru a nu greşi. Cu timpul, autorul va reface unele poeme, la altele va renunţa, însă selecţia dovedeşte constanţă şi depune mărturie pentru un poet demn de a fi înscris pe lista, cum se tot repetă, de îndrepţăţite speranţe. Cu mult efort în continuare, numele lui Cezar Florin Ciobîcă poate deveni un brand al autenticului haiku în variantă românească, alături de Radu Patrichi, Eduard Ţară, dar şi de alţii prezenţi sau numai aşteptaţi, fiecare cu trăsăturile propriei personalităţi creatoare. Când este inspirat, Corneliu Traian Atanasiu pariază pe lozul câştigător.