Încă o motivare a premiului de excelenţă pe 2012

 Şerban Codrin i-a conferit, prin intermediul site-ului nostru, premiul de excelenţă al anului 2012 lui Radu Patrichi. Puteţi citi mai jos o motivaţie extinsă a decernării premiului, pe care îl puteţi vedea aici:

http://en.calameo.com/read/000002246e23f1f7f2fc1 

*

Un maraton haiku de zile mari

Ion Roșioru

   Constănțeanul Radu Patrichi (n.1935) este, după caracterizarea cuiva, un veteran al haiku-ului românesc care, după 1990 a cunoscut o adevărată resurecție în poezia noastră intrată  pregnant în dialog cu cea orientală. Umbra unei frunze (Editura Ex Ponto, Constanța, 2011) este cea de a treia carte în bibliografia poetului care se grăbește încet. Acesta a debutat editorial în 1995 cu Bătrânul încearcă și a continuat, în 1999, cu Bucuria ploii. E, de asemenea, o prezență activă în antologiile de haiku apărute atât la noi cât și pe plan internațional. Conform unei tradiții deja consacrate a întocmirilor editoriale de acest gen, cartea de aproape două sute de pagini este structurată pe anotimpuri, fiecare din cele patru părți având un motto emblematic ales din opera unuia și același corifeu și anume maestrul nipon Kobayashi Issa (1763-1827).

      Temerarul haijin de la Pontul Euxin nu se cantonează în canonul  formal al celor 17 silabe (5-7-5), ci se lasă mereu captivat de bucuria de a comunica exact o trăire irepetabilă, de regulă o situație paradoxală peste care sau pe lângă care cei mai mulți trecem fără să-i dăm nici cea mai mică atenție. În ansamblul ei, Umbra unei frunze, beneficiind de prefața avizată a altui împătimit de haiku  -  l-am numit pe Corneliu Traian Atanasiu  -  ca și de pertinente prezentări pe coperta a patra, semnate inspirat de Șerban Codrin și H.E.Noyes, e o diagramă fidelă a stărilor sufletești trăite de poet în preajma mării de-a lungul unui an în care nicio zi nu seamănă cu alta. Din jurnalul acestui hoinar, cum spune prefațatorul, se pot degaja câteva motive statornice: copilul, bătrânul, florile, frunzele, pescărușul, câinele, pisica, marea, haiku-ul, întocmitorul de text în spirit nipon ș.a.m.d.

       Vom zăbovi asupra câtorva din aceste motive și o vom face-o cu părerea de rău că spațiul tipografic nu ne permite să le epuizăm pe toate cu multiplele lor sugestii pe care le ocazionează.

        Se zice că doar poeții autentici reușesc să-și păstreze intactă imaginația pe care au avut-o în copilărie, adică puterea de a se uimi în fața miracolelor de zi cu zi ale firii. Așa se face că nu întâmplător în cele câteva sute de piese Zen ale lui Radu Patrichi, copilul e mereu prezent și lumea  înconjurătoare e percepută prin ochii acestuia: Privind în zare,/ fetița veselă că marea/ e la picioarele ei (p.19). Micuțul se bucură ca nimeni altul de caisul care i-a înflorit la geam și plânge din toată inima atunci când, trebuind să intre la clasă, se vede nevoit să se despartă de cățelul său, prieten de vacanță nedespărțit și care l-a însoțit, fidel, până-n pagul școlii: Clopoțel de intrare  -/ plânge și școlarul/ și cățelul (p.145). Copiii sunt capabili de cele mai frumoase gesturi de tandrețe față de vietățile din jurul lor: Pe cărarea din coastă,/ copilul urcă în brațe/ cățelușul drag (p.67). Sau: Copilașul și/ câinele vecinului  -/ se joacă prin gard (p.75). Copilul se bucură din plin de peisajul hivernal în care se integrează perfect: Îmbujorat,/ pe sanie copilul/ suge un țurțure (p.170). Acest copil e un mic provocator ce știe să se pună mereu într-o lumină favorabilă, chiar dacă asta nu le cade tocmai ușor celor ce-i supraveghează: În parcul înzăpezit/ nepotul spre bunică:/ „nu mă prinzi” (p.178). La polul opus al vârstelor se află bătrânii, cel mai adesea bolnavi, neajutorați, abandonați de societate de îndată ce și-au pierdut valoarea socială. Nevoia lor de comunicare e atât de mare încât întârzie pe băncile din parcuri chiar și în plin miez de iarnă. Nu o singură dată ei vorbesc cu lucrurile: Intrând pentru votcă/ bătrânul salută/ mesele goale (p.174). Ei caută cu disperare compania semenilor, dar și a necuvântătoarelor și nu odată a plantelor și a florilor: Revenit acasă,/ bătrânul mângâie frunzele/ pomului din curte (p.74). Pe mulți din acești bătrâni părăsiți nu-i plânge nimeni când mor, excepție făcând doar ambientul lor vegetal imediat: Moșul s-a dus  -/ bobițe cad arar/ din ciorchinii boltei (p.117). Și dacă tinerii, preocupați să converseze interminabil pe mobill, nu mai au ochi pentru spectacolul evanescent al firii, cei în etate își perpetuează nealterată vibrația sufletească pentru natura ce-n fiecare anotimp își are farmecul ei: Faleza-n noiembrie  -/ bătrânul și-a scos pălăria/ în fața mării (p121). Sau: Toamnă caldă  -/ din portiță bătrâna/ privește marea (p.118). Când tineretul se grăbește spre baruri, terase și discoteci, vârstnicii se bucură de liniștea peisajului marin: Soarele-n apus  -/ dar bătrânii pe cărarea/ ce coboară spre plajă (p.123).  Acești bătrâni devin foarte sentimentali. Băutura le declanșează lacrimi dincolo de care se ghicesc dramele unei vieți întregi: Bătrân în lacrimi  -/ răsucește între degete/ paharul cu vodcă (p.144). Un alt bătrân se bucură că un ciorchine de struguri din bolta sa înzăpezită a ajuns până în acest anotimp prin excelență feeric, ca și când ar vedea în el o victorie personală împotriva propriei morți: Sub bolta ninsă/ un strugure negru  -/ mândria bătrânului (p.152). Singurătatea nu-i părăsește pe mulți nici măcar în Noaptea de Revelion: Bătrânii singuri  -/ plăcinta de Anul Nou/ fără răvașe (p.181).

         Un alt motiv consistent din această culegere este cel al câinelui, animal cel mai adesea credincios, dar nu odată fără stăpân și, deci aciuindu-se pe unde poate la căderea serii: Ziua haihui  -/ dar noaptea câinele stă/ în casa părăsită (p.17). Câinele se implică afectiv în viața stăpânilor și reacționează în funcție de stările sufletești ale acestora: Fetițe-n parcare  -/ supărat că se ceartă/ câinele latră (p.21). Ca și: Mașina la poartă  -/ se bucură copilul/ dar mai mult câinele (p22). Dovezile de dragoste ale unui câine sunt mai mult decât tulburătoare: La intersecție,/ la cele trei cruci vine/ mereu un câine (p.25). Câinele împrumută, cameleonic, tabieturile oamenilor de care s-a atașat: Bătrâna s-a oprit  -/ și cățelul din lesă/ privește spre mare (p.26). Câinii se bucură sincer de prezența omului, chiar dacă acesta este un străin care trece întâmplător pe lângă ograda sau grădina pe care o au de suprevegheat: Câinele la gard,/ bucuros că trece/ cineva pe străduță (p.28). Dragostea de libertate îl face gelos pe câinele de apartament față de confratele său canin care zburdă în voie pe afară: Câinele de la balcon,/ latră invidios/ la cel de pe alee (p.33). Adăposturile ocazionale ale câinilor comunitari sunt puse nu odată în pericol de omul care are geniul demolărilor edilitare: Gheretele pescarilor/ se demolează  -/ bieții câini (p.35). Între stăpânii în vârstă și câinii lor de interior se stabilesc relații afective dintre cele mai puternice: Sosind acasă,/ bătrâna face cu mâna/ câinelui din geam (p.41). Singurătatea e greu suportată și de acest animal prin excelență fidel și sociabil: Singur în curte,/ cățelul plimbă pe ciment/ castronul de tablă (p.45). Există și câini, urmași ai lui Zdreanță, care se dedau la șotii păguboase, cum ar fi mâncatul ouălor din cuibare: Cu capul în coteț,/ câinele așteaptă/ oul găinilor (p.49). Autorul suferă efectiv pentru soarta câinilor abandonați: Părăsiți pe alee,/ doi pui de pechinezi/ lipiți unul de altul (p.59). Inteligența câinilor și gesturile lor de cavalerism sunr demne de toată admirația, ei putând da oricând lecții de bune maniere oamenilor: La vasul cu apă,/ câinele așteaptă/ să bea vrabia (p.67). Câinii din haiku-urile lui Radu Patrichi au un foarte acut sentiment al ludicului: ascund mingea pe plajă, sar să muște spuma de mare, trag după ei copiii pe rotile, plimbă bătrânii de nu mai știi cine pe cine duce în lesă etc. Instinctul foamei se trezește cu acuitate în câinii nimănui ca și-n cei ce-și însoțesc stăpânii la cumpărături alimentare: Magazin de carne  -/ în fața ușii deschise/ salivează un câine (p.133). Între câini și pisici se stabilesc nu odată relații de amiciție, de afecțiune și chiar de compasiune: Cățelușa neagră/ în lesă, pisoiul alb/ pășește alături (p.64). Respectiv: Mergând alături,/ pisica se lipește/ tandră de câine (p.24). Motanul e însă departe de a atinge respectul pe care-l manifestă câinele față de cei ce-l hrănesc: La umbra din curte/ o masă cu scaune  -/ pe masă motanul (p.73). Când nu sunt ingrate și ranchiunoase, mâțele tânjesc și ele după un strop de alint și de tandrețe din partea oamenilor: Curtea mînăstirii  -/ un pisoiaș plânge/ s-ajungă-n brațe (p.87). Ca și câinele, pisica își însușește uneori ceva din tabieturile stăpânilor: Fereastră-n amurg  -/ pisica și bătrâna/ picotesc alături (p.98). Cu toată nerecunoștința și viclenia ei, omul nu se poate dezice de pisică și ea îi apare în visul avut pe patul de suferință: Chiar și pisica/ m-a vizitat la spital,/ într-un vis frumos (p.114). Susceptibilă, pisica e veșnic la pândă și orice adiere cât de mică îi alertează simțurile. Liniște în curte  -/pisica inspectează/ frunza ce se mișcă (p.130).

       Florile îl stimulează pe poet să-și manifeste duioșia: Seara pe terasă  -/ întind mâna și mângâi/ florile salcâmului (p.19). Izbucnirile florale sunt tot atâtea motive de bucurie și de speranță: Mai sunt bucurii  -/ pe coastă micul salcâm/ gata să-nflorească (p.24). Florile sunt un decor ideal pentru iubirea pe care o stimulează: Străduță-n noapte  -/ doi tineri înlănțuiți/ sub liliacul alb (p.25).  Nici îndrăgostiți nu-s mai prejos când e vorba să-și exprime sentimentele față de elementele florale pe care le umanizează prin gesturile lor: Pe malul lacului,/ între florile vișinului/ trei mărțișoare (p.30). În amplul proces de comuniune a omului cu natura, copacii înfloriți fac gesturi de eleganță și de politețe: Seara la terasă  -/ lângă halbă castanul/ îmi pune o floare (p.26). Florile transmit și un mesaj erotic intrinsec: Peste gard,/ rupe liliac alb/ de la vecină (p.30). Ca și în această dilemă badină: Ce să admir?/ trandafirii din găleată/ sau țigăncușa (p.93). Uneori florile suplinesc, prin prezența lor, absența stăpânilor din gospodărie: Bătrânul plecat  -/ în grădina ne-ngrijită/ au înflorit zambilele (p.44). Înflorind uneori a doua oară, în plină vară, salcâmii oferă un spectacol de zile mari și e imposibil ca el să treacă neobservat: Seară de Cuptor  -/ salcâmul zăpăcit/ e din nou în floare (p.80).Floarea e fie uitată pe gard, pe banca din parc, fixată în gardul de sârmă ori adusă de ape și, deci, devine cu atât mai enigmatică și lasă loc câtor mai multe presupuneri. Florile de la geam le fac în ciudă celor din grădina peste care se abate toamna cu sărutul otrăvit al brumei, cum ar spune Goga: Grădina-n noiembrie  -/ la fereastră bobocul/ de trandafir roz (p.127). Numeroase sunt ocurențele frunzei în aceste haiku-uri. În popor, frunza ce cade sau e dusă de ape a devenit simbolul timpului care trece neiertător: Ropot de toamnă  -/ lângă trotuar șuvoi/ galben de frunze (p.107). Frunza, îndeosebi la topirea zăpezilor, poate fi fi purtătoarea de stafetă a unui nou anotimp: Primele frunze  -/ cu podoaba/ ultimilor fulgi (p.39). Asociate mereu cu mișcarea, cu tremolatul imperceptibil, frunzele întrețin iluzia vieții, alungând, cu o secundă mai devreme, spaima de stagnarea universală: Calmul amurgului / totuși frunzele salcâmului/ tremură ușor (p.64). Copacii, îndeosebi sălciile, îi dau tribut de păsuire zăpușelii asfixiante, ca și cum ar negocia cu moartea: Potopite de arșiță,/ salciile leapădă pe apă/ câte-o frunză (p.69). Pentru cei singuri și nefericiți, frunzele devin prezențe de-a dreptul umane: Revenit acasă,/ bătrânul mângâie frunzele/ pomului din curte (p.74). Parcă în pofida fragilității ei proverbiale, frunza poate deveni uneori semn al dăinuirii: Pomul bătrân/ răsturnat și uscat  -/ o ramură cu frunze (p.87). Căzute, frunzele ajung covoare pentru alei sau pentru treptele statuilor: Pe treptele statuii,/ vântul așterne/ frunze de plopi (p.111). Într-o natură care se erotizează, frunzele pot juca un rol de substitute aparte: Pe pervaz,/ două frunze roșii/ de la iedera vecinei (p.115). Aceste frunze pot ocaziona adevărate simbioze ori măcar manifestarea unor sentimente de solidaritate, la fel de emoționante precum cele din lumea necuvântătoarelor: Pinul încărcat/ de frunzele/ teiului frate (p.115). O frunză în cădere îi prilejuiește poetului gesturi de mare duioșie: Am prins frunza grăbită  -/ o așez ușor/ pe gardul verde (p.121). Solidaritatea între regnul animal și cel vegetal este la ordinea zilei: Fluturele alb/ însoțește în cădere/ frunza plopului (p.125). Frunzele îi pot aduce poetului mesaje dintr-o lume necunoscută și enigmatică: În curtea pietruită,/ toamna adus frunze/ de nicăieri (p.132). Frunzele, ca și florile ocrotesc cât pot alte viețuitoare, dar pot și să-l inspire pe poet: Odihnă în parc  -/ pe foaia cu haiku-uri/ cade o frunză (p.139).

         Asupra altor motive din această carte vom reveni cu un alt prilej. Conchidem cu ideea că Umbra unei frunze are, pe lângă cel estetic, și un mesaj ecologic umanitar: acela al întoarcerii, rousseau-iste, la natură cu scopul de a deveni mai buni și mai înțelegători cu semenii noștri în suferință, precum și cu flora și fauna ce au nevoie, într-un mediu care se degradează galopant, de ocrotire până nu va fi prea târziu.