Haiku-ul este universal
Copyright
© DIOGEN pro kultura magazin 2012
Djurda
Vukelić-Rožić: Locuieşti în Iaşi, cel mai important centru politic, economic
şi cultural al Moldovei, pentru multe secole punct de intersecţie al celor mai
importante drumuri comerciale ce au legat Polonia, Ungaria, Rusia şi
Constantinopolul. E adevărat că Iaşiul are aproape 100 de biserici ortodoxe?
Pare să fie un loc frumos în care să trăieşti, nu-i aşa?
Eduard Ţară: Da, Iaşiul
este oraşul în care m-am născut, al copilăriei mele şi, până acum, de asemenea,
al copilăriei copiilor mei... De-a lungul istoriei, a fost capitala întregii
Moldove, care avea hotarele între Carpaţi la vest şi Nistru la est, izvoarele
Prutului în nord şi Marea Neagră în sud. O suprafaţă foarte mare, cea mai mare
parte din ea fiind acum în actuala Republică Moldova şi Ucraina. Putem spune
că, de fapt, în lume sunt două Românii: România şi Republica Moldova. În timpul
regimului sovietic, aceste două părţi au fost despărţite şi astăzi sunt la fel.
Acum, graniţa UE marchează separarea. Simplă coincidenţă? Nu cred...
Despre ortodoxism, trebuie să mărturisesc că
Iaşiul are acum în jur de 70 de biserici şi mănăstiri, un foarte mare număr
dintre ele în patrimoniul naţional şi internaţional. Cu adevărat, el este, din
acest punct de vedere, cel mai „bogat“ oraş din România raportând bisericile la
numărul de locuitori. Dar am remarcat că jumătate dintre ele au fost construite
după 1989, după căderea regimului ceauşist. Una peste alta, oraşul meu este
unul frumos, cu multe clădiri vechi (aici fiind cea mai veche universitate din
ţară), cu parcuri şi străzi largi. Şi
n-aş vrea să uit să menţionez numele celui mai mare poet din România, Mihai
Eminescu (ultimul mare poet romantic al Europei), care şi-a scris opera aici.
ĐVR: Eşti matematician... Am
citit undeva că... „matematicienii pot învăţa orice doresc şi pot face tot ce
le place, iar ceilalţi doar ce sunt în stare. Eşti de acord?
ET: Este foarte
amabil din partea ta să mă numeşti matematician şi îţi mulţumesc. Eu mă văd
doar ca un simplu profesor de matematică (la o şcoală gimnazială de lângă Iaşi)
care se luptă să publice primele lui lucrări în revistele ştiinţifice
recunoscute de comunitatea ştiinţifică (evaluate ISI). Am descoperit cu
oarecare dezamăgire că cea mai mare parte a comunităţii ştiinţifice nu citeşte
ceea ce scrii tu, rezultatele tale, ci lista lucrărilor pe care le-ai publicat
şi unde au apărut ele. E trist pentru mine şi pentru cei ca mine, dar ăsta-i
adevărul acestei lumi. Dacă voi reuşi să-mi public rezultatele, poate voi
deveni matematician, certificat cu un doctorat (sper) în domeniul algebrei. Dar
numai cu numele, pentru că inima mea nu este pe de-a-ntregul acolo.
În legătură cu afirmaţia ta despre matematicieni,
nu ştiu ce să spun. De pildă, nu ştiu dacă matematicienii sunt buni soţi sau
buni părinţi pentru copiii lor... Creierul matematicienilor este orientat cel
mai mult timp către lumea abstractă. Poate că imaginaţia le dă posibilitatea să
trăiască neobişnuit, poate că au nevoie la nesfârşit să caute răspunsuri la
marile întrebări ale vieţii, nu ştiu. Dar cred că un lucru e sigur: matematica
nu-i de ajuns ca să afli sensul vieţii. Aici e nevoie de credinţă, de credinţa
în Dumnezeu. În consecinţă, da, matematicienii pot să-şi dorească şi să realizeze
ce vor (cu ajutorul lui Dumnezeu), dar
restul lumii poate să dorească şi să realizeze aceleaşi lucruri într-o altă
manieră (de asemenea, tot cu ajutorul lui Dumnezeu)...
ĐVR: Cînd a avut loc prima ta
întâlnire cu poezia, ai avut un prieten haijin sau a fost vorba de prima carte
de haiku cumpărată?
ET: Prin 1990,
nu aveam nicio idee despre ce înseamnă haiku-ul. Chiar şi cuvântul mi-era
necunoscut. Într-o zi, mi-aduc aminte că era primăvară, am cumpărat o mică
revistă în română, intitulată „Haiku”. Era primul număr
al acestei reviste, acum îngălbenită de vreme, un alt „haiku“ în sine. În
acea vreme, în România apăruse doar o carte despre teoria haiku-ului scrisă de
Florin Vasiliu, fondatorul Societăţii Române de Haiku (SRH) şi editorul
revistei „Haiku”.
Acest gen de poezie mi se părea foarte uşor de compus şi i-am trimis domnului
Vasiliu primele mele „poeme haiku“. A fost o greşeală pentru că răspunsul a
fost „nu“. În acelaşi timp însă, încurajările sale m-au determinat să scriu cu
regularitate. Domnul Vasiliu a fost primul meu profesor de haiku. Am învăţat de
la el teoria. M-a invitat să fiu membru în SRH şi am discutat despre haiku de
mai multe ori în oraşul meu, unde venea lunar. A fost primul cerc de haiku din
Iaşi, cu câţiva poeţi locali ca domnul George Bădărău şi doamna Amalia Voicu.
Mi-amintesc că am organizat pentru comunitatea culturală din Iaşi o seară
specială în care am citit haiku. Domnul Vasiliu a spus asistenţei că poemul meu
despre broască (În urma broaştei - / un plescăit în noapte / şi luna ţăndări)
este unic în întreaga literatură română despre acest umil batracian. A fost o
mare onoare pentru mine şi aceste cuvinte m-au făcut să progresez.
Domnul Şerban Codrin, un mare poet român, m-a
ajutat să descopăr ce înseamnă haiku-ul prin exemple. Am citit primele sale
cărţi şi am fost deosebit de impresionat. El a fost cel de al doilea profesor
al meu. Practica am învăţat-o de la el. M-a invitat la Slobozia, mi-a publicat
primul meu poem renga în revista sa.
Primele mele rezultate în lumea poemelor haiku şi
tanka au fost în 2002 când două dintre poemele mele au fost premiate în Japonia
(o menţiune la Itoen cu poemul despre „broască“ şi un premiul trei la Kusamakura).
După aceasta, când mi-am cumpărat un computer şi am reuşit să mă conectez la
Internet, am descoperit comunitatea engleză de haiku, concursurile ei şi
modurile în care scriu diferitele şcoli de haiku. Poeţii pe care i-am citit din
2005 încoace au fost toţi împreună cel de al treilea profesor al meu de haiku:
haijini din Croaţia, SUA, Noua Zeelandă, Marea Britanie, Serbia, Australia,
Slovenia etc.
ĐVR:
poştaş la uşă –
pe un plic de departe
primul fulg de nea
Poemul tău de mai sus a fost câştigătorul
primului concurs de haiku Kloštar Ivanić din 2004. Mi-amintesc că eram foarte
emoţionaţi că aveam un concurs internaţional, că aveam primul câştigător, ai
fost şi tu la fel?
ET: Da, ce
momente deosebite! Am fost în al nouălea cer atunci. A fost primul meu „premiu
întîi“. Mi-amintesc că acest poem a fost respins într-un alt concurs şi, pentru
că eu am crezut în el, l-am trimis la acest mare concurs de haiku din Europa cu
speranţă, doar cu speranţă. Aşa că îţi poţi închipui toată bucuria mea când am
primit premiul acasă...
ĐVR: Începând cu acel premiu din Croaţia, ai cucerit literar lumea
cu haiku-urile tale. Niciun haijin nu scrie poeme ca să colecţioneze premii.
Ele vin totuşi după mult studiu şi muncă serioasă. Câte premii ai primit până
acum, mai mult de-o sută, nu-i aşa? Permite-mi să te felicit pentru un asemenea
succes!
ET: Ai spus că
niciun haijin nu scrie haiku pentru a colecţiona premii. Trebuie să spun că,
pentru mine, dacă nu ar fi existat concursurile, n-aş fi scris haiku atâta vreme.
De când am început să scriu haiku, n-am publicat încă niciun volum. Pentru
mine, ca în vechea Japonie, concursul reprezintă farmecul scrisului pentru
feed-back-ul bazat pe anonimitate atunci când sunt apreciate poemele. Faptul că
poemele tale sunt judecate şi selecţionate de poeţi care nu ştiu că tu eşti
autorul, este cel mai bun mod de a afla că poemul tău este realmente bun.
Apreciez în mod deosebit faptul că în haiku se discută poemul şi nu autorul. Colecţionarea premiilor
pentru haiku este pentru mine motivul pentru a scrie, dar numai ca paşi în a
învăţa despre alţii (cultură, limbi străine, obiceiuri etc.), în a învăţa ceva
despre mine însumi.
De când am descoperit că engleza nu e singura
limbă străină în care poeţii din toată lumea scriu haiku, mi s-au deschis noi
ferestre către lume. Şi această lume este mai mare decât ne gândim. Italia,
Brazilia, Spania, Germania, Argentina, Lituania, Senegal, Olanda, Belgia,
Irlanda, Suedea, Portugalia, Danemarca, Costa Rica, Bulgaria, Mexic, Polonia,
Cuba, Rusia, Filipine, Franţa etc. sunt ţările în care putem găsi haiku-uri
foarte bune în alte limbi decât japoneza sau engleza. Pentru mine a fost o
revelaţie să înţeleg că haiku-ul este realmente universal nu prin limba engleză
ci prin spirit. Am început să studiez singur câteva lucruri simple despre
limbile străine precum gramatici şi vocabulare. Internetul m-a ajutat să-mi
apropii diferite spaţii culturale. Am considerat că fiecare dintre aceste
insule de haiku din lume merită atenţia şi respectul meu. Astfel, ca semn de
respect, am încercat să învăţ unele lucruri despre cultura, simbolurile lor
etc. şi să scriu haiku ca şi cum aş fi fost unul dintre ei. În felul acesta, am
reuşit să obţin premii pe toate continentele (exceptând Antarctica...) în multe
limbi precum franceza, maghiara, germana, olandeza, italiana, portugheza,
poloneza, catalana, bretona, castiliana, rusa, bulgara, suedeza, irlandeza, sârba,
norvegiana, wolof. Am explorat câteva spaţii necunoscute pentru haiku (absolut
necunoscute de către autorii englezi) ca cel brazilian, italian, spaniol, rus,
argentinian, cubanez etc.
În ce priveşte numărul premiilor, Dumnezeu m-a
ajutat să obţin (până acum, septembrie 2012) 112 premii pentru haiku în 23 de
ţări/ 19 limbi şi 8 pentru tanka în 3 ţări/ 2 limbi la concursurile
internaţionale. Dar aceste performanţe pălesc în comparaţie cu marele poet
Ernest J. Berry din Noua Zeelandă, care este cel mai premiat poet de haiku din
lume.
ĐVR: Mi se pare că haiku-ul
este foarte popular în România, poeţii români strîng o mulţime de premii
minunate în întreaga lume. Tu eşti şi organizatorul unui concurs de haiku
internaţional! Este o straşnică realizare pe Internet, felicitări şi pentru
asta!
ET: Da, haiku-ul
pare să fie foarte popular în România. Avem în jur de 200 de poeţi care scriu
haiku mai mult sau mai puţin regulat. Avem cărţi de haiku, societăţi şi grupuri
de haiku în multe oraşe. Avem rezultate în
concursuri internaţionale, dar mişcarea noastră de haiku este divizată în
bucăţi. Trebuie să spun cu regret că haiku-ul este ignorat de oficialităţi, este o Cenuşăreasă a
literaturii din România. Nu sunt fonduri
pentru proiectele haiku, nici pentru publicarea revistelor sau cărţilor de
haiku. Toate costurile sunt acoperite din buzunarul autorilor. Fiecare autor
plăteşte editurilor pentru a-şi publica volumele într-un număr restrâns de
exemplare.
Prietenii mei de pe Romanian Kukai, în special domnul
Corneliu Traian Atanasiu, fondatorul primului site de haiku din ţara noastră în
2005, a avut ideea concursului „Ascuţind Creionul Verde“. Am fost de acord să
fiu secretarul acestui concurs, pentru că nu ştiu atât de bine engleza ca să
fiu în juriu. E o întreprindere dificilă pentru că trebuie să mă mişc repede
pentru a înregistra cu grijă fiecare poem şi pentru a asigura anonimitatea
celor primite. Anul acesta am tradus de asemenea unele poeme în română ca să
fac mai uşoară sarcina juriului. Între timp, am lucrat şi la antologia concursului. A fost o
experienţă foarte interesantă dar şi un mod de a-mi exprima recunoştinţa faţă
de toate juriile care mi-au citit poemele pe care le-am trimis la concursurile
la care am participat.
Scopul meu, lucrând în această echipă deosebită
(cu domnul Atanasiu, domnul Dan Doman şi domnul Cezar Florin Ciobîcă, autori
binecunoscuţi de haiku), a fost să aduc laolaltă poeţi din diferte arii ale
haiku-ului. Am invitat, în acest scop, haijini din ţări care de obicei nu sunt
cunoscute pentru practicarea haiku-ului. Anul următor, sper să avem mai mulţi
participanţi şi să extindem aria geografică a înscrierilor, să avem haiku-uri
scrise sau traduse în limba maternă a fiecărui participant. Haiku-ul nu mai
este în zilele noastre doar japonez sau englez. Haiku-ul este universal şi
poate fi scris în orice limbă, aşa cum cerem noi tuturor participanţilor.
ĐVR: Există un haiku sau creaţii ale unui anumit poet pe care le
preferi mai mult?
ET: În România
avem un foarte bun poet, Şerban Codrin, care a scris multe volume de haiku,
tanka şi renga. Cred că este unul dintre cei mai buni poeţi din lume în acest
moment. De ce nu este cunoscut în restul lumii? Pentru că opera lui nu a fost
tradusă în engleză. Aşa că, pentru a-ţi răspunde pe scurt la întrebare,
favorita mea este întreaga creaţie a lui Şerban Codrin.
Desigur, de-a lungul anilor am descoperit pe
Internet (în special în listele rezultatelor de la concursuri) multe haiku-uri
deosebite care şi-au găsit drumul către mintea şi sufletul meu. Am numit
asemenea poeme „unul din zece mii“. Câteva exemple de astfel de capodopere pe
care mi le aduc aminte pe moment:
noapte înstelată...
ce-a mai rămas din viaţa mea
e destul
(Ron Moss,
Shiki Mountly Kukai December 2006, Primul Loc)
rază de soare
amprentele decedatei soţii
pe geam
(David Cobb,
The Fourth Ashiya International Haiku Festa, 2005, Premiul Takahama Kyoshi)
flori de prun
îmi fac planuri
pentru cenuşa mea
(Carolyn Hall,
The Robert Spiess Memorial Haiku Contest, 2006, Premiul Întâi)
să mă-ntorc
sau să nu mă-ntorc –
amurg de iarnă
(Leszek
Szeglowski, Daily Haiga, 2010)
ĐVR: Haiku-ul trece
prin schimbări ca orice alt lucru în viaţă. Unora dintre autorii vest europeni
şi americani le place să spună că sud-estul Europei are un haiku aparte
datorită stilului de viaţă doar pe jumătate urban, culturii şi limbilor, al
naturii care nu este încă atât de lezată ca în lumea modernă din vest. Dacă
acest lucru este adevărat, vom pierde
oare şi noi, cu vremea, ca parte a lumii mai dezvoltate şi mai aglomerate în
care ne vom integra, această tangenţă cu haiku-ul?
ET: Cu câţiva
ani în urmă, am citit o carte foarte bună de haiku a unui maestru croat, îl
cunoaşteţi foarte bine. Despre această carte, intitulată „Cântecul
privighetorii“ am spus că autorul, domnul Stjepan Rožić, ne spune că „frumuseţea naturii din
sud-estul Europei, încă neatinsă de febra globalizării, este universală. El ne
arată că nimeni nu poate ataşa etichete cu coduri de bare pe zborul unei păsări
sau pe cântecul unei privighetori.“
Iubesc haiku-ul pentru că mă readuce în mijlocul
naturii, chiar atunci când sunt în mijlocul oraşului. Haiku-ul mă transportă şi
în spaţiile pierdute, în vremurile apuse. Poate este nostalgia paradisului.
Imaginaţi-vă o lume ca în „1984“ a lui Orwell. Este o posibilitate de evoluţie
a Pământului. Una de coşmar, dar o posibilitate. Până ce ştiinţa şi tehnologia sunt
puse în slujba omului şi nu invers, haiku-ul poate exista. Desigur, lumea se va
schimba, dar năzuinţa cerurilor va pieri oare vreodată? Există speranţă şi
pentru haiku, şi pentru viitor, chiar dacă ţările merg orbeşte spre
globalizare, standardizare, către o viaţă cu
o natură lezată, o viaţă fără Dumnezeu. Poate poemul haiku va fi o oază
pentru cei care mai cred în rai. Dar acei poeţi vor scrie, cu siguranţă, şi despre
stelele de primăvară, despre ninsoare şi ploi de vară, despre cântecul
privighetorii, la fel cum l-au ascultat înaintaşii lor în noapte.
ĐVR:
Există multe teorii despre haiku. Ce este el? Multe păduri au fost tăiate
pentru a publica volume de haiku. Totuşi, este aproape imposibil să spui ce e
haiku-ul, referitor la aspectul zen, dacă luăm de bun faptul că un haiku trebuie să aibă spiritul zen în el.
Totuşi, cu siguranţă că tu ai propria viziune asupra haiku-ului. Poţi să
încerci să ne spui pe scurt, cum simţi şi trăieşti haiku-ul?
ET: Cu toate că
unele şcoli susţin haiku-ul modern, cu mai puţin respect pentru reguli, eu
iubesc din toată inima poemul tradiţional şi încerc să-l păstrez astfel şi în
spaţiul haiku-ului românesc. În limba mea scriu doar în formă clasică, respectând
silabele versurilor, kigo-ul, kireji etc.
Am fost încântat să descopăr că în alte locuri din
lume haiku-ul este păstrat şi în vremea noastră în formă originală, încât spun
asta oricui încearcă să spună că haiku-ul nu înseamnă 5-7-5, kigo sau kireji.
În Brazilia, haikai-ul a fost adus de emigranţii japonezi cu un secol în urmă.
Chiar şi astăzi acolo, în limba portugheză, haikai înseamnă ce a însemnat cu
mult în urmă. Acelaşi fenomen se întâmplă şi în Senegal, unde există de 26 de
ani un concurs în limba franceză, organizat de către Ambasada Japoniei şi
iniţiat de domnul Sono Uchida. Haiku-urile trimise sunt acceptate doar dacă
respectă regulile tradiţionale. În spaţiul de
limbă română, italiană, olandeză, castiliană şi catalană se întâmplă
acelaşi lucru. Rădăcinile care-l leagă
cu haiku-ul tradiţional n-au fost rupte. Chiar şi în SUA, Societatea Yuki
Teikei respectă cu succes forma tradiţională.
Părerea mea, după atâţia ani de căutare şi studiu,
este că haiku-ul respectă tradiţia numai în spaţiile şi în ţările în care el a
fost primit prin intermediul japonezilor nativi. În ariile în care haiku-ul a
fost adus de către cei care au călătorit în Japonia, poemul şi-a pierdut
rădăcinile şi s-a transformat într-o nouă specie de poezie, un micropoem, un
haiku modern. Am citit ideea că pentru limba engleză mai puţine silabe înseamnă
un poem mai bun. Poate, nu sunt un specialist în filologie, dar am citit multe
haiku-uri foarte bune în forma 5-7-5 chiar în limba engleză. Şi toate scrise de
poeţi foarte cunoscuţi. Cu privire la zen şi haiku, trebuie să spun că nu este
necesar să practici meditaţia aşa cum o fac călugării zen. Aceeaşi iluminare,
aceeaşi plenitudine a simţirii sau aceeaşi pace a minţii pot fi realizate de
oricare dintre noi, fără să conteze modul în care te rogi sau meditezi. E un
dar de la Dumnezeu, nu un merit al propriilor eforturi. Un haiku bine scris este
o creaţie realizată împreună cu Dumnezeu. Cei mai mulţi dintre noi nu recunosc
asta şi e foarte trist. Inspiraţia pentru „un haiku din 10 000“ n-ar trebui
căutată doar în maniera zen. Ea vine singură atunci când e să vină.
În concluzie, pentru mine, haiku-ul înseamnă atât
ritm (formă) cât şi estetică. Este ca un kimono. Îl poţi meşteri în orice loc
din lume, chiar dacă nu eşti japonez. Desigur, nu din ţesătură japoneză, dar
croit după model japonez. Dacă îi tai mânecile sau dacă ignori obi-ul (centura)
pentru a-l moderniza, atunci nu mai obţii un kimono. Diferenţele de la un loc la altul pot fi
făcute de concepţii estetice, dar ritmul şi forma rămân. Culorile, modelele
vizuale etc. pot fi adaptate locului creaţiei.
ĐVR: Dă-mi voie să-ţi doresc multe momente haiku minunate în
viitor, pe care să le împărtăşeşti cu toţi cei care iubesc haiku-ul şi să-ţi
mulţumesc pentru răbdarea şi timpul acordate acestui interviu.
ET: Mulţumesc
pentru urările şi cuvintele tale amabile. Trebuie să-ţi spun că sunt foarte
recunoscător poeţilor croaţi pentru ideea unităţii. Totdeauna am spus prietenilor
mei întru haiku de aici că exemplul poeţilor croaţi e demn de urmat. Şi cred că
haiku-ul este una din cheile prieteniei, chiar dacă politicienii încearcă să o
distrugă. Faptul că poeţii croaţi, sloveni, sârbi, macedonieni şi muntenegreni
pot fi prieteni întru haiku este un mare cîştig al acestei specii de poezie în
mica noastră lume.
Am menţionat deja pe al treilea profesor al meu de
haiku: toţi poeţii de haiku pe care i-am citit pe Internet. Printre ei, doamna Djurda
Vukelić-Rožić este unul aparte.
Dumneavoastră, doamnă Rožić, m-aţi învăţat, fără să-mi spuneţi o vorbă
despre asta, că bucuria de a împărtăşi poemele cu alţii este mult mai
importantă decât câştigarea unui premiu, m-aţi învăţat fără cuvinte ce înseamnă
smerenia. Un autor de haiku fără smerenie nu este un poet haiku. Un poet,
poate, dar niciodată un poet de haiku.
Interviu realizat de Djurdja Vukelić-Rožić, Croaţia
Traducere din engleză de Corneliu
Traian Atanasiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu