Cezar F. Ciobîcă
Teatru-n ruină -
noaptea ies la rampă
numai greierii
(Cezar Florin Ciobîcă)
Un poem despre cum pot greierii să învioreze un lăcaș lăsat în ruină din cauza timpului, dar și a neglijenței. Când o instituție de cultură ajunge în colaps înseamnă că ceva e foarte putred în Danemarca. Un haiku în care greierii ies noaptea la rampă pentru a da o lecție lumii oamenilor, tot mai artificială pe zi ce trece. Lăutarii nopții par să spună că spectacolul trebuie să continuie, dar pentru asta e nevoie de schimbarea scenei, de desțelenirea mentalităților anchilozate,lipsite de repere valorice… Cât mai sunt greieri, mai e o șansă…
Câmpul de cicoare –
doar ochii ei albaştri
de neregăsit
(Eduard Ţară)
Imaginați-vă un colț de natură dominat de un câmp de cicoare. E ceva superb, mai ales într-o zi însorită, fără niciun nor care să tulbure planul celest.
Cât despre albastra cicoare, fărâmă splendidă desprinsă parcă din cer, o legendă spune că Soarele a ales-o să stea anume pe Pământ, să-l urmărească. Astfel, atunci când el apune, ea își strânge petalele și se închide, pentru a se deschide din nou a doua zi la răsărit.
Albastrul câmpului de cicoare din primul vers te proiectează ușor în celălalt albastru, al cerului. La o primă citire, frumoasele flori de cicoare par să-i amintească poetului de ochii iubitei. Motivul ochilor albaștri m-a dus imediat la Thomas Hardy, la Veronica venerată de Eminescu, dar și la poetul presimbolist Traian Demetrescu ( Tradem ), mai exact la poezia Călugărul din vechiul schit, în care aflăm că o femeie cu ochi albaștri, evident o femme fatale, a bulversat radical destinul unui tânăr îndrăgostit, provocându-i suferințe devastatoare.
Adverbul restrictiv doar creează o oarecare tensiune și te duce pe pista presupozițiilor. Anticipezi lansând o dezlegare, dar finalul rămâne totuși deschis. Va fi o referire fericită sau tristă? Ultimul vers aduce lămurirea. Supinul conturează aici o traumă: iubita din păcate nu mai există. Poate că dăinuiește doar în planul ideatic. Dulcea minune l-a lăsat pe cel suferind pradă rememorării și contemplării. Poate și deznădejdii… Haijinul o înveșnicește printr-un haiku reușit, de-un erotism reținut, bine proporționat, ce reverberează prin albastrul divin al florilor de cicoare, combinând sabi-wabi cu yugen și karumi.
Luna-n fereastră –
păianjenul în balans
măsoară timpul
(Virginia Popescu)
Luna înrămată-n fereastră apare destul de frecvent în poemele haiku, chiar și în unele creații de-ale autoarei. Fiindcă kigo-ul nu e clar precizat, se poate presupune (după balansul păianjenului, atras poate de o vreme frumoasă, prielnică explorărilor de orice fel și la orice scară) că poemul trimite la granița dintre vară și toamnă, la o noapte de vară indiană, cum se spune pe alte meridiane.
Păianjenul, suspendat de firu-i diafan, prin puterea conferită de personificare, măsoară prin pendularea lui ceea ce de fapt nu se poate măsura: măreția timpului pe care nimic nu-l poate cuprinde. Ultimul vers îi conferă textului o anumită aură de mister, apăsător prin elementele de fueki și ryuko.
Apus sângeriu -
soarele trecând peste
uluci ascuţite
(Claudia-Ramona Codău)
Un poem profund vizual, care te atrage prin cromatica apusului sângeriu.
Sângeriul chiar parcă sugerează prin sunetele constituente o hemoragie de neoprit, un epistaxis al naturii surprinse în momentul crepusculului.
Înclin să cred că poemul face trimitere la toamnă, anotimp în care roșul e luxuriant datorită și altor elemente complementare.
Gerunziul trecând, prin mișcarea continuă pe care o presupune, pivotează poemul și ne introduce prin ultima sintagmă în zona tactilului. Poemul se încheagă frumos și grație jocului speculativ între efect și cauză .
Ț-ul din ascuțite te face parcă să simți pe viu, la nivel cutanat și nu numai, durerile, caznele provocate de țepile ulucilor. Soarele însă nu are de suferit.
Noapte cu greieri –
sunetele pianului
se mută-n iarbă
(Valeria Tamaş)
Cât mai sunt greieri… și cât/când mai putem să ne rupem de îndeletnicirile noastre cotidiene, să ne întindem urechile asupra cântecului lor minunat, care te teleportează într-un univers exemplar prin bucuria maximă a trăirii clipei, prin optimismul stenic și frumusețea armonioasă. După cum bine se știe, o noapte văduvită de prezența greierilor poate sugera un diagnostic înfricoșător: Ceva i se întâmplă Universului…
Sunetele emise de clapele pianului sparg bariera unui spațiu închis, securizant, propagându-se și mixându-se cu acelea emise de greierii nopții. Rezultă evident un concert inedit, singular prin prospețime, un melanj simfonic ce se circumscrie universalei muzici a sferelor. Însuși Dumnezeu, tolănit pe-o canapea de iarbă, ar putea spune: Sunt mândru de ce am creat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu