Ideea de a folosi sintagma omisiunea elocventă cu privire la modalitatea stilistică de construire a haiku-ului mi-a venit amintindu-mi titlul unei cărţi pe care o citisem demult. Rătăcită prin bibliotecă, am găsit-o de curînd. Autoarea, Vera Călin, eseist si istoric literar, doctor în ştiinţe filologice, profesor universitar la catedra de literatura universală şi comparată a Universităţii din Bucureşti, a publicat volumul intitulat chiar Omisiunea elocventă, cu subtitlul Preliminarii la o retorică a elipsei, la Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1973.
Ceea ce i-a stîrnit interesul pentru a aborda un asemenea subiect a fost evoluţia unei părţi a literaturii occidentale, în special a prozei şi dramaturgiei, spre un stil pe care-l numeşte eliptic, întrebîndu-se dacă a recurge la el este doar o frondă şi o încercare de subminare a codului retoric anterior sau este deja o întemeiere a unui nou cod retoric.
Observaţiile pe care le face asupra stilului eliptic, chiar dacă, în analizele pe care le întreprinde, nu aminteşte în niciun fel de haiku (pe care e posibil să nu-l fi cunoscut), convin însă de minune şi acestei poezii ascetice. O serie de caracterstici ale acestui stil dau la iveală faptul că alegerea lui este o opţiune deliberată care scontează pe anumite efecte.
Preferinţele pentru cele două stiluri diferite de scriere sînt puse în opoziţie. Autorii care preferă stilul augmentativ, retorica amplificării, excesul decorativist şi, consecutiv, efectele emfatice obţinute astfel sînt numiţi putter-inners, cei care încarcă textul cu figuri de stil pozitive. Autorii care preferă stilul reductiv, expresia eliptică, suprimarea expresivă, figurile reticenţei, diminuarea şi atenuarea, asceza stilistică sînt numiţi leaver-outers, cei care elimină, lasă pe dinafară (sau, altfel vorbind, folosesc figurile reductive).
Vorbind de figurile reductive, autoarea aminteşte pe cele enumerate de retoricile clasice: litota, elipsa, entimemul, reticenţa, suspensia, tăcerea. Înteresul ei se îndreaptă însă mai curînd către stilul caracteristic al operelor care reprezintă un protest antiretoric (în sens clasic) şi promovează o retorică negativă. Conform evoluţiei fireşti a lucrurilor orice asemenea protest nu este decît un ocol către afirmarea unei alte retorici. Iar stilul eliptic se mărturiseşte astfel şi în consecinţele sale psihologic-existenţiale: fiind alb şi neutru, devine neemoţional, reticent, flegmatic.
O observaţie, derivată din concizia stilului eliptic este aceea că el foloseşte un limbaj oblic, „care implică un sens neproferat, sensul conotativ” şi dezvăluie mai curînd ascunzînd. Este motivul pentru care, pentru a surprinde feluritele conotaţii, coeficientul de participare al cititorului este mult mai ridicat.
Plecînd de la un citat din Veselovski: „Meritul stilului constă în adăposti maximum de gîndire într-un mimin de cuvinte”, autoarea constată că „stilul eliptic [...] oferă condiţiile optime pentru comunicarea unei gîndiri profunde şi marcate de tensiune”, pretinzînd, pentru descoperirea conotaţiilor şi citirea printre rînduri, o colaborare mult mai intens afectivă din partea cititorului. „Datorită subtextului obligatoriu şi a conotaţiilor multiple, cantitatea de informaţie transmisă prin vorbirea reticentă poate fi mai mare şi mai nuanţată decît aceea comunicată într-o exprimare completă.” La urma urmei, sobrietatea absolută, refuzul emfazei este elevaţie extremă şi concizia e condiţia stilistică a sublimului: „... una dintre principalele frumuseţi ale unui discurs este... să dea spiritului prilejul de a elabora o gîndire mai cuprinzătoare decît este expresia” (Logica de la Port-Royal)
Profunzimea expresiei eliptice rezultă din trăsăturile specifice figurilor de suprimare: ambiguitatea şi indeterminarea. Tăcerea, ca extremă a figurilor reductive, poate fi goală sau redundantă, ţipătoare şi ostentativă, încăpăţînată sau plină de înţeles, indiciu al interiorizării, absorbţie a unor fapte exterioare în zonele intime ale subiectivităţii, conştiinţă a inadecvării dintre vorbire şi nevoile spirituale, înlesnire a contactului direct cu esenţele. „Tăcerile cu valoare stilistică, tăcerile din punct de vedere literar expresive sînt totdeauna pline de înţeles, chiar dacă înţelesul se lasă greu tradus. Dificultatea descifrării – stimulatoare pentru receptor – poate fi însoţită de oarecare seducţie. Sensul tăcerii literare fiind conotativ, el se impune - cu mai multă sau mai puţină claritate – numai în context, prin referire la situaţie.”
Ca o firească încheiere, cu privire la stilul eliptic puteam afirma odată cu autoarea: „spunînd mai puţin, poţi să spui mai mult”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu