Cînd aţi aflat de haiku, în ce împrejurări?
Intersul meu pentru Japonia datează din copilărie. Elev fiind, pasionat de istorie şi de geografie, de biologie şi mai ales de literatură, călătoream peste oceane şi mări, pe toate continentele în faţa atlasului plin de ispite şi taine...
Descopeream ţinuturi îndepărtate, populaţii misterioase, locuri şi oameni cu totul aparte.
Curiozitatea şi dorinţa de a şti cât mai multe mi-au îndreptat atenţia spre insulele şi insuliţele care formau Arhipelagul Nipon. O lume fascinantă cu shoguni şi samurai, cu luptători de sumo se perindau prin faţa mea într-un peisaj exotic.
De la călătoria pe hartă, am trecut la lecturi asidue despre Japonia şi am căutat să citesc tot ce îmi cădea în mână - în special literatura japoneză.
Cartea care a însemnat apropierea mea de Ţara Soarelui Răsare a fost, fără îndoială, microromanul lui Yasunari Kawabata „Ţara zăpezilor”. Descopeream o lume nouă, o altfel de viaţă, cu obiceiuri şi tradiţii inedite, chiar ciudate pentru noi, europenii. De-atunci, din 1974, Japonia a devenit o febleţe, o pasiune, aproape o obsesie.
V-aţi dedicat haiku-ului de la început sau a existat o perioadă de incubaţie?
Fiind preocupat de poezie, la început ca cititor pasionat, apoi ca autor, am citit cu plăcere, interes şi folos poezie lirică japoneză în traducerea lui Dan Constantinescu şi a lui Ion Acsan.
Foarte atractiva casetă cu cele cinci plachete din haijini japonezi /Basho, Buson, Issa, Shiki şi alţii/ a avut un impact deosebit asupra mea, haiku-ul devenind poezia mea preferată.
Un impact deosebit a avut şi cartea lui Aurel Rău „În inima lui Yamato” (9 priviri lirice asupra Japoniei), apărută la editura „Albatros”, Bucureşti, în anul 1973, pe autor cunoscându-l, mai târziu, la un colocviu Naţional de Haiku de la Constanţa.
După 1990 s-a creat în România o adevărată mişcare de haiku. Merite deosebite a avut Florin Vasiliu, fondator al Societăţii Române de Haiku şi al revistei Haiku, la Bucureşti, apoi revista de la Constanţa „Albatros” /redactor-şef:Ion Codrescu/, Societatea de Haiku din Constanţa/fondator, acelaşi Ion Codrescu/, Festivalurile de Haiku şi Colocviile de la Bucureşti, Constanţa, Slobozia, unde Şerban Codrin înfiinţează o inedită şcoală de poezie tanka şi renga, Târgu-Mureş, unde poetul Ioan Găbudean strânge haijini din toată ţara într-un Club Naţional de Haiku intitulat „Bucurii efemere”...
Mulţi poeţi au început să scrie haiku şi au apărut cărţi cu haiku-uri ale autorilor români, ceea ce e un lucru îmbucurător şi benefic pentru literatura română, care a avut dintotdeauna disponibilităţi sincronizatoare faţă de literatura universală. Deci, am luat-o încet cu Japonia, pas cu pas, aş zice, şi cu haiku-ul: istorie, geografie, literatură, antologii, acumulări, meditaţie şi apoi... scrisul micropoemului de inspiraţie niponă. Perioada 1990-2008 a fost foarte benefică pentru mine, iar între 1995 şi 2005 a fost o perioadă de graţie, aş putea spune. Scrierea haiku-ului m-a făcut mai stăpân pe mine, mai încrezător în posibilităţile mele, haiku-ul m-a relaxat, mi-a deschis ochii asupra naturii care, vorba lui Eminescu, „nu minte niciodată”. Consider haiku-ul o poezie cu valenţe terapeutice, filosofia Zen fiind simplă şi la îndemâna oricui: să fii mereu prezent în prezent, să nu eziţi când vrei să faci un lucru, să meditezi la lumea reală...
Spuneţi-ne ceva despre revista Orfeu, cînd a apărut, cît timp aţi publicat-o, ce conţinut avea şi ce autori aţi publicat?
Revista „Orfeu” a apărut în 1998 la Târgu-Mureş. Primul număr, ediţia de iarnă avea 16 pagini, redactor-şef fiind Ioan Găbudean. Am pornit singur la drum. După ce am luat legătura cu haijinii din ţară am alcătuit un colectiv de redacţie care a rămas, cu mici excepţii, acelaşi, timp de 6 ani(1998-2003), cât a durat acest frumos vis nipon pe meleagurile transilvane. Din colectivul de redacţie făceau parte: Titus Andronic (decedat între timp), Dan Doman, Constantin Frosin, ZenoGhiţulescu, Dumitru D. Ifrim (decedat, din păcate), Clelia Ifrim, Bogdan I. Pascu, Ion Roşioru, Dumitru Radu, Radu Patrichi., Ştefan Gh. Theodoru. Scoteam câte 2 sau 3 numere pe an, cu 24-36 de pagini, iar mai târziu un singur număr cu 48,56 sau 76 de pagini, revista fiind ilustrată cu reproduceri după marii pictori japonezi Hokusai, Utamaro, Hiroshige. Revista publica haiku, tanka, rengay, renku, haibun, poeme într-un vers ale autorilor din ţară, dar şi din străinătate (Serbia, S.U.A., Anglia, Franţa, Grecia, India, Japonia etc). În revistă s-au publicat şi recenzii, eseuri legate de fenomenul haiku, microantologii de haiku. Au publicat poezie de inspiraţie niponă în „Orfeu” (selectiv): Titus Andronic, Şerban Codrin, Dumitru Radu, Dumitru Ene-Zărneşti, Dan Doman, Bogdan I. Pascu, Ioan Găbudean, Doina Găbudean, Radu Pattrichi, Dumitru şi Clelia Ifrim, Constantin Frosin, Ion Roşioru, Ana Marinoiu, Ioan Marinescu, Lucia Amarandei, Utta Siegrid König, George Drăghescu, Teodora Moţet, Manuela Miga, Ana-Maria Crişan, Sonia Cristina Coman etc.
Cum a fost finanţată şi cu cine aţi colaborat?
Revista a fost finanţată de către mine şi ca profesor (salariu de profesor) mi-a venit destul de greu, acesta fiind unul dintre motivele renunţării la revistă. Cu această ocazie ţin să mulţumesc tuturor redactorilor şi colaboratorilor care m-au ajutat să scot această revistă, demnă, zic eu, de luat în semă. Scriitorul Emil Manu dedică revistei „Orfeu” 3 pagini în cartea Domniei sale „Reviste româneşti de poezie”, ediţia a II-a, apărută la Ed. Curtea Veche, Bucureşti, în anul 2001(vezi pag .169-172).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu