Reflecţii asupra concursului de haiku online de anul acesta (I)

Pentru că sîntem la sfîrşitul anului, rememorarea celor ce s-au petrecut este modul cel mai bun de ne spovedi pentru a şti ce a fost bun şi ce nu, pentru a începe alt an cu un proiect revizuit şi ajustat, cu o speranţă înmlădiată de reflexie. Dan Florică s-a grăbit să ne propună o retrospectivă a celor mai bune poeme descoperite pe parcursul celor nouă luni (o cifră de un simbolism gestant) de concurs, însoţite de comentarii. Am împărţit contribuţia sa în două părţi pentru a putea fi citită mai uşor.

Promit că voi face şi eu un bilanţ al celor întîmplate de cînd am lansat concursul şi toată activitatea legată de scurta existenţă a acestui site.

*

Pentru noi, împătimiţii de literatură de sorginte niponă, concursul de haiku online demarat în aprilie a.c. a fost o adevarată binecuvântare în direcţia desluşirii în continuare a ceea de iniţiaţii niponi, şi nu numai ei, au turnat în realizările lor literar–artistice de secole, dacă nu de peste un mileniu de tradiţie si înnoire literară. El a permis în subsidiar obţinerea de informaţie strict necesară pentru a îndrăzni avântarea în acest perimetru literar exotic dar şi aprofundarea în scurt timp, graţie a numeroase eseuri, privind domeniul literar în cauză , pe care ni le oferă cu generozitate internetul. Dar şi progresul rapid, neaşteptat, pentru o parte din noi, cât alţii în mai mulţi ani. A intervenit apoi dorinţa fiecăruia de a căuta, de a găsi, de a aprofunda diversele surse de informaţie descoperite, consolidând munca de autodidact a fiecăruia. Consider că în acest demers SRH Bucureşti prin câteva personalităţi marcante ale sale (menţionate ceva mai jos, alături de care se află însuşi iniţiatorul site-ului, poetul Cornel Atanasiu), a fost de un real folos în reuşita acţiunii. Dar şi alte cîteva personalităţi aparţinând tuturor societăţilor literare de profil din ţară: Laura Văceanu, Radu Patrichi, Ioan Găbudean etc. şi-au adus o contribuţie meritorie.

Site-ul a fost administrat cu competenţă, răbdare şi pasiune de grupul Atanasiu, Tirenescu, Dale, Tamaş, Rusu şi a devenit, iată, astăzi, la nici un an de la demararea concursului, deja impresionant. Le datorăm mulţumiri, le oferim felicitări sincere celor menţionaţi mai sus, iar cine mai dispune şi de timp, e necesar să pună umărul la nevoie sau să răspundă la solicitări, căci satisfacţiile nu vor întârzia să apară, din belşug. Iniţiativele personale, colaterale sunt şi ele bine venite. Au apărut doar şi alte site-uri înrudite şi îngemănate de mare folos celor pasionaţi.

Sper ca acest efort literar care a strâns laolaltă tineri şi vârstici, români şi străini să clintească inerţiile de la anumite nivele de decizie literară spre a privi cu atenţie şi receptivitate si a aprecia sincer beneficiile reale pe care literatura română le poate obţine ca urmare a roadelor nesperate ale acestui altoi literar pe trunchiul său milenar. Oricum, în reviste şi pe internet literatura de inspiraţie niponă e tot mai prezentă şi mai agreată. E neapărat necesar să publicăm în afara site-ului ceea ce este cu adevărat valoros, pentru că numai ceea ce este scris cu înaltă exigenţă să ajungă la publicul larg, neinformat, să nu altereze în continuare percepţia acestuia despre mişcarea haiku şi să nu îngreuneze recunoaşterea ei şi de acum încolo. Nu trebuie însă să uităm ceea ce suntem şi ce literatură trebuie să slujim.

Rezultă în acest fel o ramură a literaturii române cu valenţe real ecologice, care se răsfrâng indirect nu numai asupra naturii care ne suportă încă cu generozitate, ci şi asupra societăţii, îndreptând-o pe făgaşul pe care păşesc alături înţelepciunea, credinţa milenară, tradiţia sănătoasă, hărnicia, geniul, fericirea, bunătatea, iubirea şi speranţa spre beneficiul întregii umanităţi aflată acum în cel mai mare moment de cumpănă, pe care l-a întîmpinat în ultimii 5-6000 de ani.

Acum când rezultatele la nivelul întregului an se cunosc (mă refer doar la concursurile lunare) e interesant să ştim prin autoevaluare, ce valori s-au evidenţiat, ce am câştigat literar şi spiritual prin acest kukai.

Dacă e să mă opresc la un singur poem care a întrunit sufragii la înalte nivele de competenţă mă voi referi la poemul lui Eduard Ţară pe care poetul Şerban Codrin l-a tranformat într-o legendă, în ceva ce nu-i mai aparţine şi circulă INCOGNITO pe internet şi prin reviste, şi îl declară o capodoperă, şi anume:

Vară toridă - / la telefon doar ploaia / pare aproape

Pe o pagină a site-ului nostru poetul Şerban Codrin se destăinuie: “ Am dat pe internet de un haiku fără autor, de o colosală forţă interioră, un poem cu totul memorabil. La un prim contact, senzaţionalul poem nu îşi dezvăluie virtuţile. Autorul textului ori este un mare poet, ori e vorba de o inspiraţie unică, astrală, care a dat naştere, întâmplător, unei capodopere. Unde se ascunde secretul? În orice caz, nu în antiteza vară toridă/secetă şi ploaie/rod. Poemul este un paradox creat de un maestru sau pur şi simplu un accident fericit care îndreptăţeşte spusa din titlu. Ce virtute budhistă tăinuieşte în interior, sub o mască, repet, paradoxală? Probabil mai multe începând cu umilinţa, dar în primul rând, iluminarea şi de aici încolo mai stăm de vorbă, pentru că sensurile sugerate de micul, modestul poem încep să se multiplice la infinit. Fericit creatorul unui astfel de univers concentrat în opt cuvinte din dicţionarul limbii române.”

Domnul Cornel Atanasiu adaugă: “Cred că ori aţi reţinut poemul din discuţiile anterioare, ori vi se pare cunoscută deja această atitudine – e aceea despe care ne-a vorbit Eduard Ţară.”

Dar să facem un pic cunostinţă cu poetul Eduard Ţară, prin intermediul unui interviu al său postat pe site, edificator asupra modului său intim de a gândi, desprins din mrejele orgoliului şi prejudecăţilor, al alienărilor de tot felul.

Eduard Ţară – fragmente semnificative “Pentru mine, abilitatea de a scrie haiku ţine de revelaţie. Ca şi adevărul, ca şi profunzimea lucrurilor. Am ajuns, ocolind prin yoga, baha’i, scientologie, la mine acasă, adică la ortodoxia sfinţilor şi părinţilor mei. Implinirea mea e aici, în această stare de fericită întristare.

Dumnezeu m-a smerit arătându-mi că nu e cum vreau eu, ci cum mi se oferă. Trebuie cumva să înveţi să primeşti ceea ce ţi se dăruieşte. Haiku-uri pe care le ignorăm şi le considerăm de mâna a doua au fost apreciate mai mult de juriile respective, decât unele pe care abia aşteptam să le văd premiate. O lecţie care trebuie trăită pe propria piele de fiecare autor. Te face să înţelegi ceva fundamental: că nici poezia nu ne aparţine în întregime, ci doar suntem împreună lucrători la ea. E conlucrare cu Cel Ce Este şi care ne face părtaşi la acea inspiraţie. Din păcate, prea slabi în deosebirea duhurilor, ne mai lăsăm pacăliţi de entităţile căzute. De aceea cred că participarea la un cenaclu, la un kukai, e benefică pentru oricine, chiar dacă i se atribuie un nume mare. Participarea are rolul de a fi ca sub ascultarea unui duhovnic, de care avem cu toţii nevoie.

Lectura unor haiku-uri superbe m-a condus şi pe mine la reuşita altora. E ca şi cum ai încerca de numeroase ori; când îl părăseşti, rămâne ceva cu tine, devii purtătorul aceluiaşi har, oriunde mergi şi tu.

Concursul e ca şi o terapie pentru mine. Nu am ce pierde, nici când am un punctaj mic, dimpotrivă. Mă trezeşte la realitate, mă ţine în stare de veghe, de trezvie cum îi spun sfinţii. Unora le e frică să se privească în oglindă. E omeneşte. Să-i aşteptăm să-şi revină şi să îndrăznească să accepte că nimeni nu e geniu sau că şi geniile au dreptul să mai greşească.

Să ne bucurăm cu adevărat de succesele celorlaţi în loc să arătăm că suntem talentaţi fiecare în grupul nostru. Ar fi extraordinar dacă am putea să ignorăm invidia, orgoliul, răutatea. Succesul unuia e de fapt succesul tuturor.

Am îndrăgit ideea domnului Şerban Codrin de a-şi perfecţiona continuu poemele. Am citit creaţii care, după ce au primit o formă, au fost reluate, reaşezate, găsindu-le o formă potrivită. O lecţie despre faptul că si cei mai buni pot deveni şi mai buni.

Mi-aş dori mai multă sinceritate şi înţelegere între noi, mai mutlă omenie. Nu cred că mai avem timp şi pentru răutăţi, pentru aroganţă. Trebuie să avem permanent curajul să ne cerem iertare unii altora, dacă e cazul. Personal, regret multe lucruri.

Dumnezeu a lăsat fiecarei stele un loc pe cer. Doar împreună plămădesc noapte de noapte cerul de care ne minunăm de fiecare dată. Niciuna nu este de prisos.”

Dar mai sunt si alte cateva haiku-uri care au plăcut în mod deosebit, lucru desluşit din comentariul aflat pe site.

Unul ar fi al poetului Ion Untaru:

Prin gardul rupt / o casă părăsită / şi cireşul uscat

Comentariu Cornel Atanasiu: “Mi se pare cel mai reuşit în a surprinde o stare de fermecătoare dezolare. Este în formularea sa nepretenţioasă o invitaţie familiară, necăutată, de a pătrunde cu privirea, fără nici o efracţie, prin gardul rupt, în universul trist al lucrurilor abandonate. In locul de unde oamenii şi viata s-au retras şi unde doar pustiul se instalează treptat. Spunerea este austeră, abia articulată, incapabilă să se ridice la nivelul unei frazări. E mai mult un mod de a arăta către ceva, de a ispiti căutătura cititorului să încadreze în ruptura gardului toată jalea unei lumi. Acolo unde au fost rosturi şi viaţă, este acum numai o casa nelocuită şi aproape sigur năruită, surpată, povârnită. Cuvântul părăsită îi spovedeşte tot destinul, nimeni nu o mai are în grijă şi nimănui nu-i mai e de folos. Din ce a fost a mai rămas ruina. Cu o ştiinţă remarcabilă a dozării, firescul degradării e plasat la sfârşit ca o încununare a prăpădului. Absenţa omului, deteriorarea si sălbăticirea locului nu-si găsesec apogeul decât contaminând natura. Unde te-ai fi aşteptat la o invazie glorioasă a ierburilor şi a bălăriilor, la obişnuita revanşă a naturii care escaladează ruinele şi le ascunde, privirea se opreşte la eşecul absolut, pe capitularea necondiţionată a vieţii: şi cireşul uscat. Dar, la urma urmei, cireşul făcea parte şi el din universul antropic şi era normal să sucombe laolaltă cu rosturile omului. Totuşi acest şi, care poate fi citit neutru, ca o simplă juxtapunere modestă şi resemnată, lipsită de accent, mi se pare că ascunde o anume sugestie de tensiune surdinizată – până şi ...”

Un alt haiku care a incitat la comentariu aparţine Simonei Dobrescu şi sună aşa:

O libelulă / în piatra de chihlimbar - / talisman în sân

Comentariu Cornel Atanasiu: “Ceea ce a atras la acest poem este imaginea reală, extrem de rară altfel, a libelulei prinsă, şi salvată în chihlimbar. Transpare de asemenea o dublă relaţie de ascunziş şi protecţie: libelula este apărată de distrugerea timpului în învelişul de ambră, iar piatra preţioasă, ţinută protector în sân, îl apără pe purtător de cele rele şi îi asigură norocul. Există aici un frumos contrast între libelula moartă salvată – ascunsă - , ca şi cum ar fi încă vie, în piatra şi făptura vie ce o poartă la gât în speranţa că ea se află sub protecţia unei forţe magice izvorând ca un fum invizibil din fragilul talisman. Un joc subtil între efemer şi etern, între ascunderi şi revelaţii, tutelat de calităţile odorate ale unei răşini aprinse în închipuirea unui ritual. Făptura umană însăşi este prinsă şi ocrotită de spiritul libelulei încremenite în veşnicia chihlimbarului.”

Comentatorul, insă, propune înlocuirea versului 3 cu un altul - cer plin de stele, spre a adăuga noi semnificaţii majore poemului: “Astfel, bolta înstelată devine şi ea un ascunziş ocrotitor pentru tot ce se întâmplă în sfera sublunară, întregul poem căpătând o structură de păpuşă rusească în care ascunderea-ocrotirea pare fără frontiere. Şi efemerul vieţii omeneşti îşi găseşte fragilitatea ocrotită într-o reţea de forţe magice ţesută din interferenţa luminii siderale cu iradierea unui minuscul talisman.”

La acest nivel de apreciere voi incheia cu un alt poem haiku al poetului Eduard Ţară:

Lotus înflorit - / pescarul contemplându-şi / locul inimii.

Comentariu Dan Florică: “Pare bizar conţinutul poemului dar poate fi totuşi descifrat. Să vedeţi până unde merge rafinamentul autorului! Cum să-si contemple pescarul locul inimii? Privindu-se pe sine? Da. Dar în oglinda lacului... Numai aşa are sens şi devine crediblă fapta pescarului. Locul inimii este de fapt locul în care este lotusul pe suprafaţa lacului şi se află tocmai acolo unde-i locul inimii umbrei pescarului. Umbra pescarului răsfrântă pe lac este cheia deslegării haiku-lui. Pot declara cu mâna pe inimă ca acesta este unul din cele mai izbutite haiku-uri, scrise anul acesta în starea de satori. La noi, bineînţeles.”