Despre haiku-ul premiat al lui Florinel

Dan Florică recidivează cu încă un comentariu la ultimul dintre poemele premiate. Îi mulţumim pentru contribuţie.

*

Întâmplarea a făcut ca haiku-ul colegei nostru Florinel să rămână cumva în umbră (fiind şi penultimul), în cadrul valului de reacţii-atenţii acordate celorlalte creaţii premiate în luna iunie.

Dar să-l vedem din nou în faţa ochilor noştri scrutători:

Fluturi în horă
lângă coliba de lut-
cireşe amare

La prima vedere n-ai da nici doi bani pe el. Dar să vedeţi ce sugestii ascunde!

Imaginea pe care o prezintă autoarea o identificăm ca fiind undeva la ţară datorită căsuţei construite din chirpici (paie şi lut), scăpată ca prin minune din năvala demolărilor de tot felul, care ameninţă mediul nostru rural, epurat de tineret dar nu numai…. O căsuţă de care multora dintre noi le e ruşine, prin arhaismul ei ţinând de secolele trecute, cu toate că asemenea locuinţe sunt (o ştim mulţi dintre noi) mult mai propice vieţii sănătoase decât tot ce construim noi măreţ astăzi, din beton şi cărămidă. Cireşele amare ne fac să înţelegem că pe acolo există şi un cireş din care cireşele au fost deja culese. Dar au fost oare culese? Nu sunt cumva doar căzute pe jos de prea multă aşteptare? Şi e foarte posibil să fie aşa. Nu ne este prezentată nici o fiinţă umană. Casa pare părăsită? Tot ce mai animă curtea aceea este o horă de fluturi, singurii beneficiari bucuroşi, nevoie mare, ai cireşelor amare. Valoarea estetică dominantă este aceea de wabi-sabi. Patina timpului este evidentă comparând ce ţine de trecut cu ce ţine de prezent. Prin omiterea fiinţelor umane înţelegem că acea curte, în care numai fluturii sunt fiinţe vii, este abandonată deşi nu ni se dau elemente clarificatoare. Nu-i probabil în acestă stare de mult timp. Cireşul încă nu s-a uscat. Dar roadele lui, venite la vremea lor, nu mai are cine să le culeagă.

Haiku-ul e bine construit. Nu conţine nici un verb. Sugerează abandon, părăsire. Numărăm cinci substantive. Şi e foarte bine. Dacă se şi termina într-un substantiv era şi mai bine. O altă caracteristică pare aceea că e construit din efemerităţi de durate diferite: fluturi, cireşe, coliba… Dar lut mai este o efemeritate? El reprezintă eternul pe care se ridică toate celelalte. Deci relaţia etern–efemer (fueki-ryuko) este bine reprezentată. Dar substantivul hora de ce natura este?. Dacă e s-o măsurăm după durata ei determinată de masa copioasă a fluturilor, e desigur efemeră. Fiind un cuvânt uzual pentru activităţile umane el capătă un pic de veşnicie. Iar dacă mai precizăm că acest joc uman era dedicat soarelui de pe vremea când strămoşii nostri îl numeau RA, realizăm că a trecut o perioadă de cel puţin 7500 de ani (de atunci numără românii anii ). Deci ceva ce seamănă a veşnicie. Precizez că după Iosif Lucian Cueşdean, soare se traduce, la fel ca (soa) RA(re). Ra, precum vedem, apare sub forma RE. (Pentru cei care vor să ştie mai mult îi îndrum către cartea “ Sistemul sumerian al limbii române”, apărută la Editura Orfeu , Bucureşti, 2000. Autorul este cel precizat mai sus.) Cuvântul hora mai are darul să ne sugereze şi că în acel perimetru au trăit oameni ca noi, că urme ale faptelor lor până şi fluturii continuă să le ducă mai departe. Până când, putem întrevedea din elementele care mai pot dăinui.

De ce credeţi însă că autorul precizează că cireşele sunt amare? Numai pentru ai ieşi 5-6 silabe pe vers. Eu cred că nu. Acest aspect al cireşelor – amare – vine să introducă o anumită tensiune, o anumită negativitate necesară poemului. Cireşele amare nu le mănâncă oricine. Ba mai mult ele sunt folosite, în special pentru dulceţuri. Şi totusi ei, fluturii, fac horă în jurul lor. Este aci un contrast definitoriu pe care trebuie să-l contabilizăm pozitiv în economia haiku-ului de faţă.