Interviu cu Vasile Moldovan, preşedintele Societăţii Române de Haiku

Acest interviu a fost acordat de domnul Vasile Moldovan lui Shyam Santhanam pentru site-ul Wonder Haiku Worlds. Îl publicăm cu încuviinţarea dînşilor.

*

Cînd aţi început să scrieţi haiku? Ce v-a determinat să scrieţi haiku? Ce v-a interesat ca să scrieţi în acest gen?

Am citit haiku încă din vremea studenţiei. Am încercat să şi scriu, dar am renunţat repede. Mă simţeam ca un solist popular care cântă fără note. Am reluat scrisul dupa 20 de ani, în martie '90, când a apărut primul număr al revistei "Haiku", revista care continuă să apară şi în prezent. Am găsit în paginile ei cheia fermecată cu care am intrat în intimitatea poeziei nipone. Mă fascina faptul că pot scrie un poem care poate fi citit, nu într-un minut, ci dintr-o răsuflare. Haiku-ul are 17 silabe iar respiraţia durează în jur de 17 secunde. Pornind de la această realitate, unul din primii poeţi români care a publicat haiku, Nichita Stănescu, nominalizat la premiul Nobel, şi-a intitulat un volum de eseuri "Respirări".

Care sînt celelalte hobby-uri şi interese ale dv. în afară de haiku? Vă interesează (sau v-au interesat în trecut) şi alte forme de artă, cum ar fi pictura şi fotografia?

Înainte de a scrie haiku m-a preocupat poezia pur şi simplu. Primele poeme le-am scris pe la zece ani, dar am debutat publicistic doar la 2o.

M-au interesat şi muzica şi pictura, dar numai ca simplu consumator, nu şi in calitate de creator. Cu timpul însă, am reuşit să scriu haiku-uri cu care am ilustrat picturile şi fotografiile altora, iar câteva dintre poemele mele au fost puse pe note de compozitorul japonez Iuji Itoh şi prezentate în concerte în ţări ca Japonia, Italia, România, Austria.

Ce limbi vorbiţi în viaţa de zi cu zi? Cu ce limbi sînteţi familiarizaţi sau scrieţi în ele? Ce alte limbi vă fascinează şi de ce?

Îmi doream să ştiu totul despre haiku, dar bibliografia românească dispunea de puţine titluri. Din acest motiv am început să învăţ engleza de unul singur. Am început să-mi traduc poemele în engleză. Apoi mi-am făcut curaj să scriu direct în engleză. Engleza este o limbă fascinantă. Are o sinonimie de o bogăţie fără seamăn. Şi o mare plasticitate. În poezie ea are şi trecut, şi prezent, şi viitor.

Mă mai fascinează franceza şi italiana, pentru evidenta lor asemănare cu limba română. În plus, italiana, în care am publicat câteva haiku-uri, este o limbă de o mare muzicalitate. Şi, în plus, seamănă ca eufonie cu japoneza. Şi la o limbă, şi la alta, ponderea însemnată a vocalelor dă fluiditate şi armonie cuvintelor. Sunt două limbi în care e o plăcere să asculţi haiku recitat şi, mai ales, cântat.

Spuneţi-ne ceva despre familia dv. (părinţi, unchi şi mătuşi, soţie, copii). Există în familia dv. cineva care v-a încurajat eforturile de a deveni poet? E cineva care v-a îndemnat către poezie încă din copilărie?

Părinţii mei, deşi oameni simpli, de la ţară, mi-au insuflat din copilărie dragostea de poezie. Aveam 10 ani când învăţătorul mi-a impus să mă abonez la o revistă şcolară. Când i-am cerut tatei bani pentru abonament, nu mi-a dat nici un răspuns. Am luat tăcerea lui drept un refuz şi m-am retras într-un ungher unde am scris prima mea poezie, "Albina". Cînd i-am arătat-o, tata a fost de-a dreptul încântat. A devenit primul meu cititor şi mi-a rămas fidel până acum când are 90 de ani. Fireşte, mi-a dat pe loc bani de abonament.

Mama, la rândul ei, a scris poezii în copilărie. Precum a scris şi soţia mea, Emilia, poezii de factură clasică în anii de şcoală. Deşi nu mai scrie, a fost alături de mine în afirmarea mea ca poet. Fetele mele, Ioana Codruţa şi Maria Veronica, au ales profesia mamei, cea de economist, dar înţeleg şi apreciază poezia scrisa de tatăl lor. Cât priveşte nepotul, Petre Bogdan, la numai 9 ani practică artele marţiale nipone şi ştie câteva zeci de cuvinte japoneze, pe care le rosteşte cu o naturaleţe de necrezut. Şi-a ales aceste hobby-uri din simpatie cu tataia care scrie haiku.

Cine aţi spune că sînt, dacă există, cei mai importanţi cititori ai haiku-urilor dv.? Pentru cine scrieţi haiku, ca să spun aşa?

Autorii de haiku. Primesc adesea mesaje de la mulţi dintre ei. Uneori mesajele se transformă în alte haiku-uri sau alte tanka. E ca în cazul cântecului in aer liber, al cărui ecou se poate auzi la mari depărtări.

Pentru cine scriu? Pentru cei ce sunt şi pentru cei ce au să vină. Ca ziarist, îmi cunosc în mare cercul de cititori. Ca poet, visez la cititorii de mâine.

În afară de faptul că scrieţi regulat atît în română, cît şi în engleză, aţi tradus din română în engleză multe dintre frumoasele dv. haiku-uri. Aveţi de asemenea o colecţie de haiku-uri traduse în româneşte. Vă face plăcere să lucraţi la traduceri? Care sînt dificultăţile traducerilor între cele două limbi? Ce anume vă place cu deosebire în fiecare dintre cele două limbi?

Una din probleme o constituie sinonimia. Se ştie că nu există sinonimie perfectă. Uneori o poţi lua pe piste greşite şi să ajungi fie la nonsensuri, fie la expresii hilare. În acest domeniu, îmi este de mare ajutor „Good friends, false friends – dictionary”, care cuprinde cuvinte asemănătoare în limbile engleză şi franceză. Altă dificultate o reprezintă numărul de silabe. Desigur, există dicţionare specializate, dar pentru mulţi termeni acestea se contrazic. Noroc ca în ţările de limbă engleză măsura 5-7-5 nu este respectată strict. Cei mai mulţi dintre poeţii români de haiku respectă cu sfinţenie această regulă „de aur” a haiku-ului. Cea mai mare satisfacţie pe care o trăieşte un traducător este atunci când un critic literar sau chiar un simplu cititor afirmă că traducerea a ajuns la nivelul originalului. Ca şi atunci când reuşeşti să redai un haiku clasic, în exact 17 silabe. Uneori e simplu, alteori deosebit de dificil şi adesea imposibil. Există şi texte care îşi pierd sensul în traducere şi atunci renunţi la ele. E mai bine aşa decât să aduci prejudicii poeziei, poetului şi chiar traducătorului.

Vă rog, vorbiţi-ne puţin despre poezia dv. non-haiku. Cînd aţi scris prima oară poezie? Care sînt cele mai vechi poeme ale dv.? Unde pot accesa cititorii celălalt gen de poezie la dv.? Aţi publicat ceva din ea? S-a tradus în engleză sau în alte limbi?

Cum spuneam, prima poezie am scris-o la 10 ani şi mi-a adus drept beneficiu primul meu abonament la o revistă şcolară. Mă apropiam de 20 de ani când am debutat într-o publicaţie departamentală cu o poezie de trei strofe, pare–mi-se. Am primit pentru ea ca drepturi de autor o sumă cu care aş fi putut să cumpăr 2o de carţi. Un raft întreg. Azi un poet trebuie să dea bani grei ca să poată să publice o carte de poezie. Şi se pare că problema e aceeaşi şi pe alte meridiane, nu numai la noi. Aşa se face că poeziile mele zac în colecţiile de ziare, needitate în volum. Multe dintre ele au apărut în vreo 30 de antologii colective. Sper ca în 2007 să pot să public o carte de poezii de dragoste, „Suflete îngemănate”.

Aţi scris şi alte forme de poezie înrudită cu haiku-ul (ca renga, haibun, tanka)? Aţi scris senryu la fel ca şi haiku. Ce găsiţi deosebit la fiecare din aceste genuri? De ce vă place fiecare dintre ele?

Nu e bine să scrii mereu şi mereu acelaşi gen literar. Te epuizezi la un moment dat. Omul e o fiinţă complexă. Există o expresie românească „un ochi râde şi altul plânge”. Haiku-ul e un gen sobru în care sunt cuprinse aspecte grave ale vieţii. Sau măcar neutre. Dar poetul, ca şi cititorul simte din când în când nevoia să se destindă să râdă. Iată de ce după cinci zile lucrătoare, în care am scris numai haiku, în weekend văd lumea – natura, ca şi societatea, cu alţi ochi. Simt nevoia unei glume turnate in tiparul celor 17 silabe. Astfel ajung din când în când, în clipele de graţie la senryu. Adevărul e ca senryu-ul se scrie mai greu. Găseşti cu mult mai puţine subiecte decât pentru haiku. Am publicat patru carţi de haiku şi multe altele aşteaptă să vadă lumina tiparului. N-am publicat însă decât patru cicluri de senryu.

Vă place vreun alt gen de literatură (proza, genul scurt, romanul)? Aţi scris vreun fel de proză?

Orice ziarist care se respectă este tentat să scrie si proză. N-am făcut nici eu excepţie. Am publicat mai multe povestiri în presa vremii, care aşteaptă să fie adunate între coperţile unei cărţi. Precum şi primul meu roman, „Descăunarea”, roman istoric, nonfiction, din care am publicat fragmente întinse în presa literară, îşi aşteaptă editorul. Adevărul e că stilul literar şi cel publicistic sunt diferite. Când abordezi literatura, trebuie sa uiţi că eşti şi jurnalist. Articolul de ziar e menit să trăiască o zi, scriitorul speră ca romanul său să-i supravieţuiască. Cum cu ceva vreme în urmă am încetat să mai scriu zilnic la ziar, voi avea mai mult timp pentru lucrările mele literare. Sper ca schimbarea microfonului reporterului cu pana scriitorului să se fi şi produs.

V-a plăcut poezia şi celelalte forme de literatură cînd eraţi copil? Ce poeţi şi scriitori citiţi cu plăcere?

Un sportiv se antrenează necontenit pentru marile competiţii. Pentru scriitor, antrenamentul de bază îl constituie lectura. Scriitorii mei preferaţi sunt Tolstoi şi Dostoievski de la ruşi, Balzac şi Zola de la francezi, Faulkner si Hemingway de la americani, precum şi românii Liviu Rebreanu şi Mihail Sadoveanu. Dintre dramaturgi ma simt legat afectiv de Shakespeare, O’Neill, Cehov şi Caragiale. Toţi sunt jucaţi pe scenele româneşti şi le urmăresc piesele cu sufletul la gură. Am urmărit şi Integrala Shakespeare la televizor, dar nu a fost tocmai pe gustul meu. A fost jucată cu o viteză ameţitoare. Un spectacol cu Hamlet pe scena românească durează patru ore şi jumătate, pe câtă vreme pe micul ecran dura sub două ore.

Dintre marii poeţi ai lumii preferinţele mele se îndreaptă spre italienii Dante şi Petrarca, francezul Baudelaire, germanul Goethe, spaniolul Lope de Vega (cel din piesele de teatru în versuri), americanul Poe. În ultimul timp am început să citesc poezie şi în limba engleză. Mi-am cumpărat o ediţie de opere complete de Shakespeare şi în fiecare zi liberă citesc câte un sonet. Al doilea poet pe care mi-am propus să-l citesc în limba engleza este Rabindranath Tagore. Am început cu cartea de poeme in proză „Gitanji Song Offerings”, primită în dar de la poeta Angelee Deodhar.

Cum s-a schimbat poezia dv. cu trecerea anilor? V-aţi stabilit un stil propriu sau vi l-aţi diversificat şi aţi tins spre experiment?

Stilul e omul, spunea Buffon. Dacă e adevărat, stilul e un dat. Se schimbă foarte puţin. Poemele mele sunt de două, trei strofe. Stilul meu e concis şi abrupt, discursul meu are multe pauze, sar uşor de la o idee la alta, dar ele se leagă totuşi între ele prin nişte fire nevăzute, aidoma unor rădăcini. Aceste calităţi sau defecte m-au condus treptat la haiku. De diversificat s-au diversificat doar temele în raport direct proporţional cu experienţa mea de viaţă.

Cine sau ce v-a determinat să alegeţi cariera de jurnalist? Care sînt direcţiile jurnalismului dv.? Ce vă motivează ca jurnalist? V-a ajutat munca de jurnalist în haiku şi poezie?

Eram tânăr salariat şi nu eram mulţumit de realizările mele. Simţeam că pot face mai mult, dar nu întrezăream nici o posibilitate. Când, într-o bună zi citesc într-un ziar anunţul unui concurs de publicistică. Câştigătorii concursului erau ajutaţi să intre în Facultatea de Jurnalistică, facultate la care se intra foarte greu în vremea aceea. M-am decis să concurez. La serviciu nu puteam scrie. Acasă, copilul abia născut plângea mai tot timpul. Şi atunci, între serviciu şi casă, mă opream singur într-un loc retras şi-mi scriam articolele pe genunchi. Am câştigat concursul şi, ca urmare, am primit recomandarea pentru admiterea în Facultatea de Ziaristică.

Viaţa de ziarist a fost o continuă luptă. N-am fost totdeauna un învingător, dar mi-am format mentalitatea de luptător împotriva nedreptăţilor de orice fel, de jucător, dacă vreţi, la masa vieţii. Profesia de ziarist nu m-a ajutat în mod direct să scriu haiku. Mi-a oferit însă numeroase prilejuri să cunosc poeţi de haiku. Ca ziarist, am participat la lansarea unor cărţi de haiku. De asemenea, mi-am putut ajuta prietenii de haiku (haiku friends), solicitându-le interviuri sau scriind recenzii despre cărţile lor.

Aţi avut alte slujbe în tinereţe?

Nici una care să lase urme vizibile. M-am dedicat trup şi suflet publicsticii vreme de trei decenii. Aproape o viaţă de om. În anii sau deceniile care mi-au mai rămas voi scrie sporadic în presă. Mă voi dedica beletristicii în general şi haiku-ului în special.

Ce lucruri din copilărie vă amintiţi în mod special? Care sînt amintirile copilăriei la care ţineţi cel mai mult pe care aţi dori să ni le împărtăşiţi?

Copilăria este un izvor nesecat de inspiraţie pentru un poet de haiku. Unele evenimete sau lucruri au dispărut din realitate dar au rămas în amintirile mele din copilărie şi de aici unele trec în literatură. Nu pot să uit cum tata cânta în timp ce lucra. Cântecul său parcă îmi dădea aripi. Mă simţeam în al nouălea cer. Vara, în satul meu din Câmpia Transilvaniei, veneau oameni din munţi ca să secere grâul. Uneori lucrau toată noaptea la lumina lunii şi cântau tot timpul. Cântecul lor se auzea ca zumzetul unui stup care roieşte. Înainte de culcare zăboveam minute în şir în verandă ca să-i zăresc secerând sub secera lunii, în ritmul unui cântec neştiut de mine până atunci. În unul din primele mele haiku-uri am încercat să surprind acest aspect:

Celest music-
under the Crescent
the song of the sickles

Vă interesează politica din România? Care este atitudinea dv. politică în România actuală?

Din fericire sau din păcate, nu sunt implicat in politică. Apartenenţa la un partid sau altul mi-ar ştirbi din libertatea de creaţie. Prefer să fiu echidistant faţă de partidele politice, faţă de autorităţ şi opoziţie. În relaţiile cu străinătatea, atât cât îmi permit posibilităţile mele, ca ziarist, turist sau poet, mă străduiesc să mă înscriu în politica ţării mele.

Sînt locuri pe care le frecventaţi în singurătate care vă inspiră poezia şi haiku-ul? Vă rog spuneţi-ne ceva despre ele.

Bucureştiul, capitala ţării mele, dispune de lacuri şi parcuri de o sălbatică frumuseţe. Mai e apoi Grădina Botanică, care are mii de specii din toate zonele lumii. Apoi, în două, trei ore poţi ajunge în Munţii Carpaţi, înveşmântaţi în păduri până aproape de creste. Până la Litoralul Mării Negre sunt 3-4 ore de mers cu maşina sau cu trenul. La toate astea aş adăuga Muzeul Satului din Capitală, muzeu unic în lume, care conservă aproape 100 de gospodării tărăneşti din secolele XVII –XIX. Precum şi Delta Dunării, una din cele mai frumoase delte din lume, un adevărat paradis al păsărilor. Multe din haiku-urile mele au fost inspirate de aceste locuri de o neasemuită frumuseţe. Oaspeţii Festivalului Internaţional de Haiku, care va avea loc în perioada 10-15 mai la Constanţa, vor putea vizita, cu scopul de a scrie haiku şi renku, mirifica Deltă a Dunării.

Despre prezenţa haiku-ului în România. Există destulă continuitate în activitatea haiku din România? Este introdusă în programa şcolară? Există individualităţi recunoscute, societăţi şi reviste care promovează haiku-ul? Puteţi spune că haiku-ul a devenit o parte semnificativă a literaturii în România?

Un rol fundamental în răspândirea haiku-ului în România l-a avut Florin Vasiliu, care reuşise să viziteze Ţara Soarelui Răsare. În martie 1990, el a înfiinţat revista „Haiku”, una din primele reviste de profil din Europa. Un an mai târziu a fondat Romanian Society of Haiku care, la scurt timp de la înfiinţare, s-a afiliat la Haiku International Asociation cu sediul la Tokyo. Şi revista, şi societatea au supravieţuit fondatorului grupând în jurul lor aproape două sute de gaijini.

Exemplul lui a fost urmat de Ion Codrescu care din 1991 până în 2001 a editat revista bilingvă „Albatross”, iar în anul 1992 a înfiinţat Societatea de Haiku din Constanţa. În luna mai 2007 această societate, condusă în prezent de doamna Laura Văceanu, îşi va sărbători 15 ani de existenţă. Cu acest prilej , în perioada 10-15 mai va avea loc la Constanţa un festival internaţional de haiku, la care sunt invitaţi poeţi de pretutindeni, şi în primul rând din Japonia, SUA şi India.

Cluburi, şcoli şi reviste de haiku, tanka şi renku au mai apărut şi la Târgu-Mureş şi Slobozia. Unul din cei mai talentaţi poeţi de tanka şi haiku, Şerban Codrin, a fost numit de fondatorul şcolii româneşti de haiku, „Bashô al României”. Din păcate el e insuficient tradus şi deci nu e cunoscut peste hotare pe măsura talentului său. Trei dintre scriitorii români au publicat câte 17 cărţi de haiku şi tanka fiecare: Vasile Smărăndescu, Bogdan I. Pascu şi Ioan Găbudean. Aproape că nu există concurs internaţional la care să nu fie premiaţi şi autori români. Sonia Coman a devenit vedetă la 11 ani, fiind numită de critica literară micuţa Bashô. La 17 ani ea vorbeşte cursiv (fluent) şase limbi, printre care engleza şi japoneza. Un alt autor român, Dan Doman, a obţinut anul trecut la un singur concurs cinci premii şi menţiuni, iar Eduard Ţară, anul trecut, a obţinut 12 premii şi menţiuni, câte unul pentru fiecare lună a anului. În ultimii ani, două saituri româneşti – agonia.ro si Europeea – publică frecvent haiku-uri, iar două din poetele aparţinând noii generaţii – Magdalena Dale şi Maria Tirenescu – au creat o bibliotecă virtuală în care au introdus cele mai valoroase cărţi de haiku din literatura română. Cu toate aceste succese, haiku-ul încă nu a pătruns în manualele şcolare. A pătruns însă în Dicţionarul Limbii Române. Ba mai mult, în anul 2000, Florin Vasiliu, în colaborare cu Violeta Başa, a publicat un dicţionar al liricii nipone, devenit deja o raritate bibliofilă.

Sînteţi implicat în a învăţa copiii şi tinerii haiku-ul? Dacă da, conduceţi vreun atelier sau seminar local prin Societatea Română de Haiku?

N-am nici un merit în aceasta privinţă. Există însă doi poeţi români, ambii profesori, Ion Codrescu şi Ioan Găbudean, care au iniţiat peste 200 de elevi cel dintâi şi peste o sută al doilea în arta haiku-ului. Ambii profesori au editat câte o antologie cu creaţiile elevilor lor, care nu sunt deloc mai prejos faţă de antologiile de haiku ale poeţilor adulţi.

Care e importanţa credinţei şi ritualurilor religioase în viaţa dv.? Cum puteţi descrie credinţa dv. predominantă? Care sînt influenţele credinţei dv. (dacă există) asupra haiku-ului şi scrisului dv.?

Credinţa şi ritualurile au avut un rol major în formarea mea, într-o perioadă când mulţi oameni găseau un refugiu în religie. Prima mea carte, „Via dolorosa”, este în esenţă o carte de poezie religioasă. Am subtitrat-o „tristihuri creştine în spirit de haiku”. În copilărie, una din icoanele din casa părintească înfăţişa Cina ce de Taină (The Last Supper). M-a fascinat prin dramatismul ei. Iubirea de oameni, jertfa de sine, trădarea, iertarea – atâtea sentimente puternice într-un singur tablou. Versurile s-au scris de la sine. Parcă le dicta cineva iar eu doar le aşterneam pe hârtie:

The Last Supper-
All around the empty table
the tongue-tied disciples...

Sunt botezat în religia predominantă a ţării mele, cea creştin ortodoxă. Manifest însă înţelegere faţă de toate credinţele şi sunt pentru dialogul interconfesional. Ca modele în poezia religioasă îi am pe Rabindanath Tagore şi Kahlil Gibran. Amândoi s-au referit la Dumnezeu fără să-l numească. De aceea, poezia lor religioasă poate fi citită şi înţeleasă de oameni cu religiile cele mai diverse.

Care este importanţa muzicii în viaţa dv.? Care e influenţa muzicii asupra haiku-ului dv.?

Muzica, aidoma picturii, poate influenţa poezia. Scriu adesea pe un fond muzical. Muzica în surdină mai ales mă inspiră. Multe din poemele mele surprind aspecte auditive din natură, percepute prin intermediul muzicii.

Aţi colaborat cu alţi poeţi (haiku sau nu)? Cît de importantă consideraţi că este colaborarea în artă sau poezie? V-aţi făcul vreun prieten bun prin activitatea poetică sau haiku? Există vreunul pe care v-ar plăcea să-l menţionaţi?

În haiku, mai mult ca în alte genuri poetice, comunicarea e necesară ca aerul. La festivalurile internaţionale de haiku din Germania, România şi Bulgaria, la care am participat acum doi ani, am cunoscut mulţi poeţi de haiku. Am admirat calităţile organizatorice ale unor poeţi ca Ban’ya Natsuishi, Martin Berner şi Laura Vaceanu. De asemenea, am reuşit să scriu poeme renku împreună cu maeştri ai genului cum sunt Tadashi Konda, Raffael de Gruttola. Le sunt recunoscător compatrioţilor mei Mioara Gheorghe, Manuelea Miga, Valentin Nicoliţov şi Dan Florică. Timp de şase ani, cu ajutorul lor nepreţuit, Societatea Română de Haiku s-a afirmat în mod constant pe plan intern şi internaţional.

Care sînt planurile şi visele dv. de viitor?

Intenţionez să public un volum de tanka, unul de poeme într-un vers şi să-mi reunesc într-un singur volum , carţile de haiku de până acum. De asemenea, printre proiectele mele se numără traducerea şi publicarea ediţiei integrale a poeziei lui Bashô, precum şi a unei antologii reprezentative din poezia lui Issa.

Care sînt sfaturile dv. pentru tinerii interesaţi de haiku?

Să citească neîntârziat operele celor patru mari maeştri – Bashô, Buson, Issa şi Shiki - precum şi cele patru volume ale monumentalei lucrări „Haiku” de R. Blyth.

Mai doriţi să împărtăşiţi ceva cititorilor dv.?

Pentru cetăţenii Romei antice exista dezideratul „Circ şi pâine”. Poeţilor şi cititorilor de haiku de pretutindeni eu le propun deviza „Pace şi haiku” sau, dacă vreţi, HAIKU PENTRU PACE.