„Cred că un mare poet fără discipoli este ca un om fără copii.”

Eduard Ţară

locul desfăşurării primului kukai din România, locul unde puteţi găsi informaţii despre fenomenul haiku din ţară şi nu numai

vineri, 12 decembrie 2014

Elementele de recuzită ale haiku-ului (1)

Obiectivitate și subiectivitate

Spunem că haiku-ul este un poem obiectiv. Acest lucru înseamnă, în primul rînd, că într-un haiku este evitată subiectivitatea atît a textului, cît  și a sensului poemului. Că textul nu este unul cu inflexiuni emoționale și nu uzează de tropii care vehiculează, în alte genuri literare, afectele. În poemul lui Cezar-Florin Ciobîcă de mai jos, este evidentă lipsa implicării subiective și absența oricărei figuri de stil. Alunecă nu metaforiează (sau personifică), ci notează deplasarea (fizică) firească a umbrei - lină, silențioasă, fără a întîmpina vreo rezistență.

parcul pustiu -
pe tobogan alunecă
umbra plopului

În al doilea rînd, tocmai pentru a ocoli subiectivismul, dintre elementele de recuzită cu care sînt alcătuite textul, imaginile și scenele evocate sînt evitate (pe cît posibil) cele care pomenesc autorul, omul, subiectul (ca persoană) și sînt preferate cele care numesc obiecte (lucruri sau ființe și alte entități asemenea lor). Rezultă astfel, în final, acel gen de mărturisire prin ricoșeu, de resimțire a emoției încifrate în lucrurile implicate într-o anume situație (și nu în text).

Să încercăm cîteva exemplificări[1] ale prezenței unor obiecte în text. Iată evocate trei lucruri:

cheie pierdută – / (la primul ger încuind / poarta cu nimic)
țurţuri sub streşini – / (dintr-o dată scânteia / unui singur vârf)
dulceaţă de fragi ­ / (mai nimic din mireasma / pădurii în zori)

și trei ființe:

(de azi pe mâine / subţiindu-se gheaţa –) / frezii într­un coş
(străvechiul şopron / azi de nerecunoscut –) / un prun în floare
pescăruş în zbor – / (dintr-o dată răcoarea / unui evantai)

Toate obiectele sînt numite pur și simplu prin substantive. Și evocate prin numele lor. Pentru fiecare există în aceste exemple și o precizare (suplimentară) a locului unde se găsesc (într-un coș, sub streșini) sau a situației în care se află (pierdută, în zbor), a stării sau a compoziției (în floare sau de fragi). Cînd (mai rar) este evocat și omul:

(printre fire verzi / un pai de anul trecut –) / singur bătrânul

parcă, vrînd, nevrînd, se insinuează și o notă de subiectivism și de emoție explicită.

Obiectivitate și obiectualitate

         Obiectivitatea poemelor haiku nu este însă doar rezultatul selecției elementelor de recuzită folosite în poem, și anume al predominării evocării unor obiectelor. Ea ține și de atitudinea reticentă, discretă și modestă a implicării autorului în poem care-i asigură acestuia o atmosferă rezervată, cumpătată și sobră. Limbajul colocvial succint, eliptic, fragmentar, nondiscursiv contribuie și el la austeritatea comunicării și surdinizează afirmarea subiectivității în text. La toate acestea se adaugă juxtapunerea părților poemului ca o provocare mucalită a cititorului, ca o evitare colaborării lesnicios-dulcege dintre autor și cititor.

Dacă dorim să înțelegem ce caracterizează obiectele care apar într-un haiku, trebuie să considerăm obiectul doar ca un termen tehnic ad-hoc și să ne rezumăm la a nota și a lista empiric, observînd aparițiile lor în poeme, tipurile și trăsăturile acestora. Obiectele sînt, înainte de toate, existențe sau realități de sine stătătoare, bine determinate ca întindere și însemnătate. Suficient de bine conturate ca să nu mai fie doar simple arătări (existențe nedeterminate) și să poată beneficia astfel de un nume. Să fie deci, pe de-o parte, observabile și perceptibile și, pe de alta, înregistrate de vocabularul în uz. Indiferent că sînt lucruri sau ființe, realitatea lor concretă implică materialitatea și corporalitatea decelabile senzorial.

Merită să menționăm o listă de asemenea obiecte adunate din poemele lui Șerban Codrin:

·       lucruri: coji de ou sub cuib, căpiţe de fân, soare-n scăzământ, luna întreagă, Orion pe cer, strugurii furaţi, lună în declin, ceainic în clocot,  luna-acestei nopţi, într-un ciob străvechi, calendar în cui, un pumn de boabe, stea în crepuscul, gard cu spărtură, soare de-amiază, direct în pământ, soare în declin, gol cerul nopţii, streaşină spartă, un cerc de linguri, soare în apus, cheie pierdută, țurţuri sub streşini, soare de iarnă,  Calea Lactee, sperietoarea.

·       ființe: merii în floare, o floare-de-colţ, pescăruş în zbor, măceşe roşii, încă un lăstar, un singur greier, floare de bostan, privighetoarea, frezii într­un coş, haită prin preajmă, efemeride.

Pentru a evita confuzia cu obiectivitatea, aș numi acest ghem de trăsături ale obiectului prezent în haiku - obiectualitate. Dacă obiectivitatea constă în independența de o conștiință, adică în autonomia obiectului, obiectualitatea este constatată ca realitate a obiectului – existență aievea, efectivă, concretă - perceptibilă prin simțuri. Și, pe măsură ce vom constata din texte care sînt aceste obiecte, vom sesiza că mulțimea lor include, pe lîngă clasicele lucruri și ființe enumerate mai sus, și alte entități care sînt doar asimilate obiectelor (în acest sens comun). Ca termen tehnic, va fi vorba deci de obiecte de recuzită și de elemente verbale care le numesc și care intră în componența textului unui haiku.

Manifestări, fapte, acțiuni

Prima lărgire a sensului termenului obiect (pentru haiku) va fi aceea în direcția manifestărilor acestora. Lucrurile și ființele nu sînt simple existențe statuare, prezențe imobile. Ele se dau în vileag prin stări și ipostaze, prin situații în care sînt prinse sau angrenate, prin posturi și dispoziții, prin moduri de a fi, prin atitudini și comportamente. Prezența lor poate fi tăinuită sau mascată, dar, cel mai adesea este vădită prin arătare, exprimare, afirmare, prin facere sau lucrare. Voit sau nu, existențele se exteriorizează, iar ceea ce comit devine semn și simptom al existenței lor. La rîndul lor, manifestările pot fi firești sau discrete, vădite, demonstrative sau de-a dreptul exhibiționiste. Toate acestea - de la deplasări și mișcări la operații, acțiuni și activități, de la fenomene și procese la atitudini, mimică și gesturi, de la întîmplări la fapte și evenimente, de la desfășurări la evoluții – sînt și ele obiecte pentru haiku.

         Obiectele de tipul manifestărilor sînt consemnate de obicei în text prin verbe. Dacă verbele sînt la modul indicativ sau imperativ avem de a face cu  scurte propoziții constatative ale unui fapt, consemnat doar, fără a fi comentat.

nimeni pe stradă / nu-şi încheie hainele – / (ploaie cu soare)
stinge lumina – / (sub fereastră bujorul / tocmai se-aprinde)

Dacă verbele sînt la moduri nepredicative, gerunziu, participiu trecut, infinitiv, avem de a face cu grupuri verbale, adică îmbinări de cuvinte centrate pe un verb (care nu mai sînt propoziții).

(seară de iarnă –)  / umbra sperietorii / căzând peste sat
uneori noaptea / smuls din meditaţie – / (baltă cu broaşte)
(clipa de acum –) / a medita în preajma / trandafirului

La fel de bine însă ceea ce se întîmplă poate fi notat și printr-un substantiv (format de obicei de la un verb).

(trei nopţi de crivăţ –) /  acelaşi scârţâitul / felinarului
la cules cartofi – / (de şapte zile şi nopţi / în alt mileniu)
(în străvechiul pian)  - / vuietul primei furtuni / de primăvară

         Deși nu mai au corporalitate, obiectele de acest gen se păstrează în zona a ceea ce e perceptil senzorial și are o existență și o desfășurare spațio-temporală, precum și efecte cu pondere materială.





[1] Toate haiku-urile citate în acest studiu, dacă nu se precizează în mod expres alt autor,  sînt din volumul Marea tăcere al lui Șerban Codrin.  Cuvîntul important pentru exemplificare va fi marcat cu italice, partea poemului mai puțin semnificativă pentru moment va fi izolată în paranteze.

Un comentariu:

Catinca Vlad spunea...

Mulțumim pentru articol! Deosebit de util.