„Cred că un mare poet fără discipoli este ca un om fără copii.”

Eduard Ţară

locul desfăşurării primului kukai din România, locul unde puteţi găsi informaţii despre fenomenul haiku din ţară şi nu numai

miercuri, 28 iulie 2010

Necunoscutul






Unul din poemele lunii iulie 2010 mi-a atras în mod deosebit atenţia pentru modul în care simplitatea expresiei şi a imaginii se îmbină cu o ţesătură complexă şi consistentă a sensurilor. Poemul, clasat doar pe locul VI, este al Doinei Bogdan Wurm:


necunoscutul -

doar volbura-mbrăţişând

braţele crucii


Şi, cum se vede, începe abrupt cu un cuvînt care pare mai degrabă unul abstract, conceptual, fără un semnificat real atît ca imagine, cît şi ca entitate pozitivă. Versurile următoare îi deconspiră însă un înţeles dens şi stufos.


Imaginea presupusă, mai mult ghicită abia după ce am parcurs întregul poem, trebuie să fie aceea a unui Crist care s-a estompat, s-a şters, s-a scurs cu timpul de pe crucea învechită. A rămas numai simbolul său marcat de braţele crucii, întinse şi ele ambiguu – ca o răstignire sau promiţînd o posibilă şi salvatoare îmbrăţişare? Cel care lipseşte deja ca imagine este totuşi prezent tocmai prin această absenţă elocventă care-i dă şi forţă, şi fior. În locul unui semn/imagine reală şi cît de cît palpabilă, necunoscutul se face simţit doar printr-o bănuială şi printr-o infinită înfiorare. Printr-o nevoie imperioasă de a-l îmbrăţişa fără certitudinea că prin această îmbrăţişare îl vei cunoaşte vreodată.


În învolburarea sufletului, pe care, în alt plan, îl simţim ca fiind în preajma şi pe pragul unei iminente întîlniri cu “necunoscutul” de dincolo, volbura reală, planta care îmbrăţişează braţele crucii, pare să mărturisească şi să anticipeze gestul disperat al celui gata să plece din această lume. Îmbrăţişarea, cu toată crisparea ei, este singurul mod de a se înălţa măcar o şchioapă de la pămînt în aspiraţia sa către ceruri. Necunoscutul este astfel, simultan, El – personalizat, Cristul intim şi totuşi imposibil de cunoscut sau măcar de recunoscut -, dar şi infinitul neştiutului amorf, lipsit de orice chip, în care dintotdeauna sîntem cufundaţi şi în care vom fi absorbiţi pe veci.


Cele două părţi ale poemului deschid între ele un spaţiu simbolic de o profundă vibraţie care pare să se amplifice pe măsură ce, în contemplare şi meditaţie, spiritul nostru parcurge iar şi iar drumul dintre ele. Taina necunoscutului se face simţită mai puternic în acest tărîm ivit ad-hoc, în care tăcerea dintre cuvinte şi imaginea de o desăvărşită simplitate, păstrată vie în faţa ochilor şi a minţii, se mărturiseşte sufletului rămas amuţit.



Niciun comentariu: