Una din tendinţele haiku-ului scris după ureche, fără exigenţele rezultate din lecturi serioase, este manierismul, apelul la poncife şi clişee pe care cititorul superficial le consideră de succes. Autorul unor astfel de isprăvi deduce repede că a pune o linioară de despărţire la sfîrşitul unui vers înseamnă deja a avea un kireji în poem, fără să catdicsească să înţeleagă că acea linioară nu este doar un simplu ornament formal, ci indică o rupere reală conţinutului poemului în două părţi diferite ca imagine, sens şi/sau idee. La fel procedează şi cei care, ştiind că haiku-ul este un poem despre natură (exprimare superficială şi pînă la urmă totalmente falsă), abordează din belşug tematica şi recuzita naturistă cu convingerea că ele sînt suficiente pentru a dovedi înclinarea lor delicată către flori şi gîze, către ce e mic şi fragil şi, în consecinţă, talentul de a comite folosindu-le haiku-uri veritabile.
În registrul uman, în aceeaşi manieră superficială, sînt preferate fiinţele pe care un anume sentimentalism tipic occidental le consideră demne de compasiune. Cei neajutoraţi şi năpăstuiţi de soartă: cerşetorii şi orbii, cei inocenţi şi necopţi: copiii, cei şubreziţi de vreme: bătrînii şi bunicii invadează poemele din aceeaşi convingere că simpla lor prezenţă îşi pune în mod automat pecetea validităţii asupra unor compuneri fără alte calităţi. O remarcă a lui W. J. Higginson, făcută în legătură cu poemele lui Kobayashi Issa ne poate pune însă în gardă cu privire la genul aparte de simţire pe care, în buna tradiţie a filosofiei zen, îl cultivă şi-l transmite haiku-ul:
“Trecînd prin toate acestea (vicisitudinile sorţii sale, s. m.), Issa părea să-şi dobîndească puterile de la micile creaturi ale căror vieţi sînt atît de efemere, încît par copleşite, iar noi simţim nevoia să le încurajăm:
suzukaze ya
kikara ippai
kirigirisu
briză rece...
cu toată puterea sa
lăcusta
E simplu să sentimentalizezi şi, în felul ăsta, să vulgarizezi viaţa şi poezia lui Issa. Japonezul, ca şi traducătorii occidentali, s-au făcut adesea vinovaţi de acest lucru. Dar versurile lui Issa sînt de obicei epurate de sentimentalism, în ciuda puţinelor excepţii amintite. Nu trebuie să cădem în greşeala de a considera simpatia şi empatia lui Issa pentru cei care par „umili” drept milă. Oamenii neatinşi de vitregiile sorţii simt milă pentru cei încercaţi de soartă. Issa însuşi a trecut prin multe astfel de încercări; cînd încurajează pînă şi lăcustele şi broaştele faţă-n faţă cu dificultăţile, el se încurajeză (însă, în primul rînd, s. m.) pe sine.”
Abundenţa cerşetorilor şi orbilor în poemele prezentate la concursurile lunar şi săptămînal m-a îndemnat să caut frecvenţa acestor cuvinte şi în cele patru antologii în limba română existente pe internet, Luna în ţăndări, Stîlpi de felinar, Surîsul crizantemei şi Antologia ROMANIAN KUKAI. Spre surpriza mea, poemele care conţin cuvintele cerşetor şi orb sînt mult mai puţine în antologii şi acest lucru poate fi atît rodul unei selecţii exigente a poemelor de către cei care le-au întocmit cît şi a prezenţei în antologii a unor autori care n-au abuzat în creaţia lor de folosirea unor cuvinte clişeu.
Mila noastră (occidentală şi creştinească) ţine de o mentalitate complicată şi ambiguă. Pe de-o parte, în ea regăsim trăiri de moment, foarte acute ale compătimirii şi compasiunii faţă de cei sărmani şi umili, faţă de suferinţa şi nenorocirea lor. Pe de alta, cerşetorul, cu toată starea lui jalnică, este considerat o fiinţă mai curînd degradată şi, chiar dacă se poate bucura de pomana pe care sîntem dispuşi să i-o aruncăm expeditiv în mîna întinsă, nu se poate spune că starea lui ne îngrijorează în asemenea măsură încît să ne gîndim la a-l scoate din mizerie. Nici nu-i vom oferi adăpost, nici nu-l vom primi la masa noastră. Ne e ruşine să-l vedem, ne e ruşine că situaţia noastră-i mai bună, dar la fel de ruşine ne-ar fi şi să ne însoţim cu un milog. Deşi pe moment, emoţional, îl considerăm semenul nostru, ni se pare totuşi stigmatizat de un rău (şi de un viciu: faptul că nu munceşte şi se coboară la a se milogi) incurabil, care ne depăşeşte şi care nu mai e de resortul responsabilităţii noastre. Şi, după intensa tresărire emoţională, îl lăsăm totuşi în plata Domnului.
În Vest, grija nu mai ţine doar de pusee sentimentaloide şi de pomana aruncată într-o pălărie, ci sînt dominante trăirile şi gîndurile legate de intenţii de ameliorare pe termen lung şi sînt preferate donaţiile către proiecte şi instituţii caritabile care să ofere soluţii realmente serioase, mai sistematice şi de durată celor aflaţi în mizerie.
Compasiunea noastră nu merge pînă acolo încît să ne asumăm cu adevărat ameliorarea condiţiei celor loviţi de soartă. Iar cu mentalitatea de astăzi, ne vine greu să înţelegem că în alte vremuri cerşetoria nu era deloc nedemnă. Aşa cum nu era nici sărăcia şi alegerea de a te dedica strădaniilor spirituale, ignorîndu-le pe cele materiale şi acceptînd cu umilitate să trăieşti din mila semenilor. Ordine de călugări cerşetori au fost destule şi-n lumea creştină şi vrednicia monahilor nu era în niciun fel diminuată de austeritatea în care trăiau.
În cerşetorie nu mai vedem azi acea demnitate senină pe care ne-o poate transmite orbul din poemul de mai jos:
Zâmbetul orbului -
în cutia cu monede
câteva frunze
Valentin Busuioc
Trebuie să recunoaştem că orbul zîmbeşte mai curînd toamnei atît de blînde (încă), în ciuda faptului că noi vedem cum în agoniseala lui sau pripăşit şi cîteva frunze. Dar poate că orbul le-a simţit deja atingerea sau adierea şi este mulţumit că vremea îşi urmează cursul (şi apocalipsa se amînă). Măcar în acest poem putem să acceptăm demnitatea la care a ajuns şi să-l invidiem (respectuos) pentru răbdarea şi disponibilitatea sa.
Poemele bune recuperează deci handicapul milosteniei şi fac din cerşetor nu doar semenul nostru, ci un fel de pildă vie pentru ceea ce noi, robiţi muncii şi prea ţepeni în demnitatea noastră, putem atinge mult mai greu. Sau deloc.
Un cerşetor orb.
În palma întinsă
doar fulgi de nea
Ana Udrea
Orbul de aici pare să fie mulţumit numai cu dărnicia cerească. În palma întinsă, fulgii i-aduc o bogăţie la care ochii lui au rîvnit dintotdeauna fără succes. Într-un mod asemănător, în poemul lui Şerban Codrin, pînă şi cerşetorii intră în grevă şi se simt împăcaţi şi îndestulaţi cînd înfloresc bujorii:
Niciun cerşetor
de ziua bujorilor –
pace-ntre oameni
Şerban Codrin
Dar în palma orbului, cînd aşteptările nu mai sînt meschin-pecuniare, şi o frunză poate evolua cu sonorităţi nebănuite. Ce veşti, neresimţite de auzul nostru, primeşte oare orbul?
O frunză s-a lăsat
ca un clopoţel
în palma orbului
Domenica Pop
Căci, la orice semnal, aleanul orbului este exacerbat de ceea ce, lipsindu-i, îi deschide un inepuizabil orizont de aşteptări:
noaptea orbului
doar cântatul unui cocoş
şi-un dor de lună
Rafila Radu
În alt poem, orbul este deja expert în a resimţi, doar din sunetul aparte al monedei aruncate pe pămînt, savoarea incalculabilă a anotimpului, de care ne molipseşte generos şi pe noi.
Moneda căzând
lângă palma orbului -
vară târzie
Aidar Bechir
În poemele de mai sus, orbul a fost echivalat cu cerşetorul, o ipostază care cocheta implicit cu mila. În alte poeme însă, orbul, în pofida handicapului, este mai degrabă simbolul unei sensibilităţi aparte, ascunsă oarecum pudic de profani, de cei care n-au harul cu care doar pe el l-a dăruit orbirea:
Rămas singur
orbul pipăie
muşcata înflorită
Ioan Găbudean
în grădina japoneză
orbul
pipăie pietrele
Vasile Spinei
concurs de zmee -
un băiat orb
mirosind vântul
Manuela Miga
Sunt ca un orb
dus să adulmece
înflorirea teiului
Nicolae Rotaru
Orbirea are în mod evident valenţe care-i asigură orbului privilegii faţă de văzătorii care-şi pierd prea lesne orientarea sau sînt hipnotizaţi de lipsa de moment a luminii:
Toţi privesc eclipsa -
cu paşi egali orbul
îşi vede de drum
Dumitru Radu
Într-un alt poem, apare şi mai tranşantă ipostaza în care se află orbul. Exprimarea este ambiguă şi pune accentul pe singurătatea orbului, dar interpretarea balansează între căinarea comună a celui lipsit de belşugul luminii (exterioare) dăruită tuturor celorlalţi şi noianul luminii interioare pe care el nu-l poate oferi nicicum altora.
orbul -
rămas singur
în atâta lumină...
Lucian Suciu
Mai subtil:
Ninge. Un orb
îmi trece
mâna prin păr
Ioan Milea
poemul de mai sus transfigurează atingerea delicată a ninsorii identificînd-o cu dibuirea tandră a unui orb prin părul autorului. Să fie oare ninsoarea doar mîna tandră a Marelui (Orb) Anonim?
Orbirea poate fi însă şi un simbol extrem de acut al singurătăţii:
Lacul singur
în liniştea serii
şi calul orb
Nicolae Ştefănescu
Singurătatea lacului pare să fie omoloagă orbirii calului, capacitatea lui de oglindire fiind la fel de stearpă în ce priveşte depăşirea izolării ca şi lipsa vederii.
Păpuşa oarbă.
Nici un copil să-i pună
ochi de sticlă
Niţu Duţu
Şi acest poem foloseşte, cu o ironie tandră, ipostaza orbirii pentru a pune în lumină o lipsă mult mai însemnată: prezenţa tandră a unui suflet de copil. Evident, cu ochi de sticlă, păpuşa ar simţi, chiar fără să vadă, căldura iubirii.
Întorcîndu-ne la cerşetori, două poeme ale Valeriei Tamaş ne pot convinge că tema poate fi abordată din perspectiva unei spiritualităţi mai austere şi în acelaşi timp mai tandre. Vitregiile iernii sînt capabile să reveleze solidarităţi nebănuite:
gangul viscolit –
o vrabie ciugulind
pâinea orbului…
O mînă întinsă se poate preschimba pe neaşteptate într-un lăcaş în care se spovedeşte minunea:
mâna întinsă -
în lacrima din palmă
o stea licărind
Abia de trebuie să subliniez că a scrie un poem bun cu orbi sau cersetori este mai greu decît a scrie unul fără să abuzezi de ei. Prezenţa acestor cuvinte este de-a dreptul periculoasă pentru cine nu sesizează că accentul nu trebuie pus pe ceea ce ele denotă, ci pe conotaţiile lor mult mai subtile, mai sugestive şi mai generoase. Sensul principal al cuvîntului trebuie să devină subordonat şi să cedeze locul celor figurate. Doar asta poate salva poemele de văicăreala lacrimogenă care tentează pe cei lipsiţi de gust şi exigenţă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu