„Cred că un mare poet fără discipoli este ca un om fără copii.”

Eduard Ţară

locul desfăşurării primului kukai din România, locul unde puteţi găsi informaţii despre fenomenul haiku din ţară şi nu numai

luni, 24 noiembrie 2008

Şi cîteva tuşe...


Citind analiza lui Dan Norea la concursul abia terminat, am simţit nevoia să spun cîteva vorbe despre unele poeme menţionate de el. O fac în ordinea în care le-am întîlnit acolo.


Seară de iarnă -

Focul din cămin pune

Fantasme pe-un geam

(Dumitru Radu)


De observat cum exploatează tema, lumina este prelucrată cu măiestrie, nu este precizată vreo funcţie a ei – călăuză, ţintă, speranţă etc -, ci este lăsată să evolueze, să danseze, să joace pe suprafaţele care o oglindesc. Şi pentru cel din casă, care priveşte focul sau doar reflexele lui pe geam, şi pentru cel din afară, seducţia este aceea a jocului flăcărilor şi a reveriei pe care ele o provoacă. Fetiţa cu chibrituri la altă vîrstă a trăirii şi a compoziţiei.


Observaţia lui Dan la poemul Victoriei este extrem de fină şi prinde noutatea (ochiul de geam micşorat de viscol l-am mai întîlnit): geamul este transparent în ambele sensuri, ochiul (de geam) vede semne de iarnă, de oriunde-ar privi. Dinlăuntru sau din afară. De data asta virtuţile geamului şi sintagma ochiul de geam, expresie eliptică dar sugestivă pentru un climat de vechi, vetust, sînt potenţate pentru a realiza un poem de excepţie:


Semne de iarnă -

Tot mai mică lumina

Prin ochiul de geam.

(Victoria Chiţoveanu)


Nici poemul Tincuţei nu-i lipsit de vibraţie:


Ninge liniştit -

La fereastră bunica

Albită de ierni

(Tincuţa Horonceanu Bernevic)


E în el o linişte plină de o uriaşă nostalgie, de întunecare eminesciană: „Pierdut e totu-n zarea tineretii / Si muta-i gura dulce-a altor vremuri, / Iar timpul creste-n urma mea... mă-ntunec!”. Liniştea de afară nu e pe aceeaşi lungime de undă cu tristeţea bătrîneţii.


Poemul lui Dan este cum nu se poate mai bine lucrat, totul este surprins doar într-un flash. Totul este eliptic, puţinele cuvinte, greu de adunat într-o frază, sînt simbolice: fulgerul ne arată un chip răvăşit, marea – furtuna, părul alb – teama şi veghea sedimentate, în cadrul ferestrei este surprins tabloul îngrijorării.


fulger pe mare -

părul alb al bunicii

icoană la geam

(Dan Norea)


Magdalena Dale construieşte şi ea cu migală. Lumina din geam pare doar una interioară, punctele de suspensie de după primul vers par să sugereze mai mult o îndelungată rătăcire, o odisee interminabilă prin vîntul tot mai aspru. Şi oricare ar fi răsucirea şi răscrucile, drumul o va ţine tot către casa din suflet.


În drum spre casă...

prin vântul tot mai aspru

lumina din geam

(Magdalene Dale)


Şi-n seara asta poate fi mai mult decît o condamnare repetată, există deja un ritual al însingurării liber consimţite, o însoţire cu fiinţe de altă speţă. Singurătate nu mai este un neajuns şi o suferinţă, este poate deja o cale către sinele profund în care te regăseşti în comuniune cu stihiile:


şi-n seara asta

luna îi gustă ceaiul -

nu mai e singur

(Corina Ion)


Luna din fereastră e un simbol cu multe faţete în poemul Valeriei: austeritatea, cuminecarea din tainele firii, însingurarea. Şi totuşi tabloul este unul în care se simte împlinirea unei vocaţii. Doar luna, dar ea este deja mai presus de toată acrobaţia luminiscenţelor lumeşti.


Călugărul bătrân -

Doar luna din fereastră

Luminând chilia...

(Valeria Tamaş)


Un haiku de o simplitate sobră, lipsită de artificii,


casa din chirpici -

bătrânul la masă

şi luna la geam

(Monica Trif)


creînd o atmosferă despovărată de orice zorzon pare filtrat din versurile de acum consacrate: „am totul dinainte / pe masa goală”. Împlinirea nici nu mai trebuie explicitată, e de ajuns doar să priveşti.


Şi poemul Nadjei este unul adresat contemplaţiei şi reveriei. Actorii, luna şi paingul, îşi dau replică fără să intervină în tainica lor lucrare vreo întruchipare umană. Doar geamul pare să spună ceva despre o fiinţă topită toată doar în transparenţă şi empatie.


lună de toamnă -

la geam paingul ţesând

pânză de raze

(Nadja)


Poemul lui Eduard nu se rezumă la aluzia şi nu comentează doar hăul temporal din La steaua. Există două alte trimiteri la fel de legitime către o anume vechime şi patină a cadrului (unei ferestre de bătrînesc aşezămînt) în care apare steaua şi a genului de simţire, vetustă şi tomnatică, pe care o solicită sau o propune cititorului. E vorba mai mult de o stea virtuală şi de jocul ciudat prin care ea se naşte dintru nostalgia trecerii prin viaţă aproape inversînd înţelesul versurilor: „Era pe când nu s-a zărit, / Azi o vedem, si nu e.” E, într-adevăr, o stea care nu apare decît pe cerul toamnei vieţii şi a recuperărilor pe care doar în lumina ei le întrezărim.


O stea de toamnă -

lumina din fereastră

din alte veacuri

(Eduard Ţară)


Fulgerul în geam, fără impact pentru bătrînul orb, ne oferă brusc o fereastră către revelaţia concentrării şi a savorii pe care o resimte cel care, privat de vederea exterioară, ştie să asculte cu smerenie sunetul ploii. Îl vedem pe bătrîn doar într-o străfulgerare. Liniştea luminată a ploii este ceea ce rămîne întipărit în memoria noastră la recăderea în întuneric, aşteptînd ecoul de tunet.


Un fulger în geam -

Bătrânul orb ascultă

Sunetul ploii

(Livia Ciupav)



Niciun comentariu: