Răsfoiesc emoţionat nr.40/2008 al revistei Haiku, amintindu-mi de Florin Vasiliu, care a jucat un rol important în evoluţia haiku-ului românesc. Îi plăcea punctualitatea, te privea drept în ochi, era un bun care scria în ultimii ani de viaţă şi în tren, iar ultimele lui micropoeme sunt tulburătoare (Eduard Ţară).A fost un veritabil iniţiator şi mentor, care a popularizat poezia niponă în România, la un nivel superior. În 1989 a înfiinţat Societatea Română de Haiku, Revista de interferenţe culturale româno-japoneze, Haiku şi Editura cu acelaşi nume, unde a publicat câteva volume de versuri ale poeţilor de haiku şi trei antologii importante (Valer Ţicu). Eu l-am cunoscut la Hotelul Orizont, unde s-a desfăşurat una din şedinţele Cercului de la Iaşi al SRH, fiind încadrat de două prezenţe agreabile- Eduard Ţară, românul cu cele mai multe premii internaţionale, în haiku şi Amalia Voicu, o fată sensibilă şi deosebit de inteligentă. Am fost moderatorul unei seri de cultură japoneză avându-l ca invitat de onoare pe Florin Vasiliu, am participat la lansarea unei cărţi de parodii din creaţia domniei sale, pe care am prezentat-o cum m-am priceput mai bine. În curând, Eduard Ţară, cel mai de seamă dintre ucenicii lui, va fi doctor în matematică, deşi eu mi-l voi imagina toată viaţa , doctor în haiku.
Răsfoiesc revista şi mă cufund în lectura unei mici antologii de poezie haiku. Vegetaţia se află în impas, acolo la periferie, dar continuă să fie graţioasă prin unele plante încă verzi şi senzuală, purtând melcii mărunţi, simboluri ale sexualităţii: "Scaieţii uscaţi- /pe plantele încă verzi /melcii falezii". Un moment de expansiune este reprezentat de rugul de mure, care se târăşte la frontiera dintre terestru şi acvatic, atras de căderea gălăgioasă a apelor, în timp ce vântul personificat, coborâse în somn: "Rugul de mure / pe marginea cascadei- / vântul adormit"(Cornelia Atanasiu).
Contrastul alb-negru este evident, într-un micropoem care evidenţiază totodată semnele apropierii morţii pe de-o parte corbul cu misiunea lui funerară, pe de altă parte, senectutea pură şi demnă, simbolizată de zăpadă. Dar, în curte, în spaţiul mirific al interiorităţii, nicio mişcare:" Umbra corbului /pe zăpada proaspătă- / curtea pustie". Deşi afară s-au dezlănţuit stihiile iernii, viscolul este necruţător, poeta contemplă cu un calm caracteristic niponilor, desenul japonez din fundul ceştii de ceai. E o cufundare în arta eternă: "Un ger năpraznic-/ pe fundul ceştii de ceai /desen japonez" (Magdalena Dale).
Într-un alt haiku, se imaginează un maraton eolian, prin analogie cu mijloacele de transport feroviare. Pe neaşteptate, vântul se opreşte din călătoria sa, într-o presupusă gară, ca să ia în trafic un călător recalcitrant, simbolizat de ciulin: "Gară pustie-/ vântul face o haltă/ să ia un ciulin". Altădată, vântul dansează cu o libelulă, în cadenţe clasice într-o arenă mai mult goală, închipuită de o câmpie săracă: "În vals cu vântul / prin câmpia săracă / o libelulă"( Florentina Dănilă).
Atmosfera dezolantă a toamnei îşi găseşte corespondenţe în culoarea roşiatică a amurgului şi între mesagerii peisajului sobru. Aici, tristeţea este reliefată nu prin antiteză ci prin continuitate, prin acumulări tensionate care semnifică extremele sentimentului dominant. Poetul lasă deoparte culorile mohorâte şi schiţează câteva elemente dintr-un pastel de iarnă. Tot un amurg şi aici, dar unul cu reflexe luminoase, în picaj, provocate de aripile pescăruşului, care fâlfâie nestingherite, undeva, deasupra zăpezii: "Amurg de iarnă / aripile pescăruşului / luminează neaua"(Dan Doman).
Un cadru rustic îmbină imaginile vizuale cu cele auditive şi motrice. Într-o fotografie de epocă distingem drumul prăfuit pe care se deplasează ,anevoie, căruţele încărcate cu pepeni, spre piaţă, sugerând tendinţa de a evada din viaţa banală şi aspră: "Drum de ţară- / scârţâie căruţele/ pline de pepeni". Şi tot în cadrul rustic ,tinerii se adună într-un posibil ritual în jurul focului, simbol al forţei, purificării şi sexualizării, dar şi al cunoaşterii, prin lumina sa, cu atât mai mult cu cât se apropie începerea noului an şcolar:" Tinerii adunaţi /în jurul focului- / în curând şcoala".(Adina Enăchescu).
O coliziune în lumea modernă are consecinţe grave- un tei scuturat , care ne obişnuise cu atributele lui romantice şi o maşină care se mistuie mocnit, zdrobită, purtând însemnele unei civilizaţii, condamnată la combustii interioare. E un conflict al omului de tip nou cu natura şi cu el însuşi: "Tei scuturat-/ maşina arde mocnit/ zdrobită în el "(Petre Flueraşu).
Dacă altădată, greierul cânta în iarba verde sau în cotloanele întunecoase, poetul modern şi-l imaginează în plan ascensional, limitat, în podul cu fân, unde-l caută zadarnic şi i se adresează plin de amărăciune, cu exclamaţii retorice: "În podul cu fân / caut zadarnic un greier. / Adio, prietene!". Aceeaşi singurătate copleşitoare, într-o gară, în aşteptarea unui tren, în compania unui maidanez care se încadrează perfect în existenţa taciturnă a peronului pustiu: "Aşteptând trenul- / pe peronul pustiu / un câine hoinar"(Ioan Găbudean).
Uneori este evocat universul copilăriei, unde ne emoţionează fiinţa plăpândă, inocentă, dar curioasă, nerăbdătoare să parcurgă cât mai repede un spaţiu al iniţierii, simbolizat aici de abecedar. El întoarce, de fapt, filele destinului şi prima lui carte este una de magie, încărcată cu semne misterioase: "Întorcând fila / mâini micuţe de copil- / pe abecedar". În altă parte, un univers miniatural, cu un prim-plan mohorât. Micile vietăţi se antrenează în lupta pentru supravieţuire şi scena devorării unei libelule graţioase are o justificare până la un punct. Din victimă au rămas doar aripile, semnificând un ideal înfrânt, o ascensiune temerară a nimicului, văzut cu ochii metafizicianului: "Furnică flămândă- / din biata libelulă / doar aripile"( Florica Iacob).
Un alt haiku permite interpretare multiplă, înfăţişând secvenţe de vacanţă cu locuri străine şi oameni necunoscuţi, şi cu un final intenţionat confuz. Aceste fragmente de viaţă sunt plăcute, adevărate crâmpeie de vis, care persistă în memorie sau totul nu a fost decât un vis? :"Film de vacanţă / Cu noi locuri şi oameni- / crâmpeie de vis"( Vali Iancu).
Într-un alt micropoem, marea agitată de furtună tocmai s-a potolit. Personificată în chipul unei femei bârfitoare, aceasta continuă să vocifereze, mânioasă, doar în spaţiul închis al unei cochilii, simbol al feminităţii, la fel ca marea: "A trecut hula-/ mugetul mării a rămas / în cochilie". Altădată, camera de luat vederi se mută în parc pe-o alee, cufundată în amorţire. Dar, iată, că vântul răscoleşte mormanul de frunze, în care s-a stins viaţa de multă vreme şi însufleţeşte acest peisaj supus degradării: "Alee în parc- / briza toamnei animă / frunzele moarte"(Octavian Mareş).
Nostalgia trecerii timpului este surprinsă în două ipostaze, care se completează în mod fericit. Pe de-o parte, cocorii au pornit în voiajul lor meridional, în călătoria de toamnă, încărcaţi de tristeţe, într-un unghi menit să sfâşie văzduhul ca o săgeată, pe de altă parte, timpul marchează destinul uman şi este resimţit de bunicul care trăieşte la temperaturi înalte, aceste metamorfoze. Amplificarea lacrimii dă o notă de mare expresivitate: "Cocorii spre sud- / pe-obrazul bunicului / creşte o lacrimă". Motivul trecerii timpului apare şi într-un alt haiku, în culori sumbre, reprezentat de o bătrână săracă, suferindă, care se întoarce acasă cu câteva vreascuri şi acelea smulse de vânt. Dar, acest jaf la drumul mare, poate fi interpretat şi ca un furt al zilelor omului: "Biata bătrână- / câte un vreasc din spinare / îi fură vântul"( Ioan Marinescu).
Munţii sunt imaginaţi la nivel cosmic, în plină expansiune vegetativă, în singurătatea lor, alinaţi doar de-o pasăre, la fel de solitară. Aceasta pare să fie lipsită de substanţă, mai mult o proiecţie într-un ţinut montan fabulos: "Munţi împăduriţi / mângâiaţi de o umbră- / pasărea în zbor". În altă parte, poetul face transfer de calităţi, asociind delicat zorii-cocoşul-creanga. Astfel, coloritul ultimelor două elemente se răsfrânge asupra celei dintâi, ca în picturile expresioniste. Temporalitatea poate fi dedusă şi din culoarea nefirească a crengii: "Creangă roşie / cântul de cocoş / descuind zorii zilei" (Mihai Merticaru).
Într-o toamnă târzie şi în acelaşi timp pustie, poetul întâlneşte pe alee- simbol al destinului, un melc amorţit şi o clipă de neatenţie i-ar fi fost fatală, micii vietăţi. Dar impactul nu s-a produs, călătorul oftează uşurat şi se cufundă în toamnă. Apariţia melcului obligă poetul să ocolescă, să iasă din ritm, să accepte linia sinuoasă a destinului şi să se mulţumească doar cu o simplă contemplare a anotimpului trist: "Toamnă târzie- / pe aleea umedă/ ocolesc un melc". Dar această secvenţă dispare, fiind înlocuită de un pastel în alb, în tonuri violente cu viscolul care răsuceşte tot ce întâlneşte în cale. Pe strada aproape goală, rătăceşte o bătrână fără o ţintă anume, dar cu o misiune secretă, purtând în braţe o pisică, simbol al magiei, care anticipează desfăşurarea evenimentelor: "Ninge viscolit- / pe stradă o bătrână / c-o pisică-n braţe"( Valentin Nicoliţov).
În prim-plan, averse, o ploaie cu ritm dinamic, sacadat, obositor, iar în fundal, o umbrelă stricată, pe care cineva o aruncase lângă zid. Această opoziţie între intemperii şi atributele lumii civilizate trimite la suprarealism, la reificarea lucrurilor, la omul-mecanism, care se deteriorează la periferia societăţii: "Ploaie repede-/ pe trotuar lângă zid/ umbrela stricată". Pe o stradă periferică, observăm efectele unui fenomen-un fir de sânge se prelinge încet pe sub poartă, după un guiţat sfâşietor. Textul are un înţeles ceva mai adânc, dincolo de sacrificarea porcului. Aici, simbolul central este reprezentat de poarta care semnifică frontiera labilă dintre viaţă şi moarte: "Guiţat pe străduţă-/ pe sub poartă/ un fir de sânge"(Radu Patrichi).
Un motiv pe care l-am mai întâlnit la alţi autori de haiku este cel al iniţierii în tainele cunoaşterii. Pe masa fetiţei, în septembrie, se află cartea încărcată de mistere dar şi nevinovata jucărie de pluş, ca alternativă până la maturizare: "Septembrie- / pe masă abecedarul / şi un ursuleţ de pluş". Atmosfera în paturile de la salonul 9 este dominată de o stare de acalmie. Albul liniştitor sugerează lipsa durerii, cel puţin deocamdată: "Salonul 9/în paturile albe / durerea tace"( Dumitru Radu).
Un alt haiku este construit pe tema instinctelor animalice. Iraţionalul joacă un rol important, în aşa fel încât o prună în cădere agită, pe neaşteptate, simţurile felinelor, dar şi dezamăgirea lor, înţeleasă ca o joacă, în raportul mort-viu:" Cade o prună- / între ierburi pisica / şi-ascute pânda". Aceeaşi temă, într-un alt micropoem, unde adulmecarea se desfăşoară la nivel terestru, pruna este înlocuită de o vrabie şi pisica de un motan care pândeşte atent prada. Şi aici, senzorialul este dominanta cadrului rustic, patriarhal, cu drumuri prăfuite şi linişte odihnitoare: "În praful din drum / vrabia îşi ia baia- / atent motanul"(Paula Romanescu).
După starea alertă a frunzelor, ne imaginăm o toamnă răscolită de vânt, care întinde covorul vegetal. O mişcare suspectă având menirea să provoace stări de nelinişte contemplatorului, o mişcare culminând cu ţipătul de păun, simbol al decorativului, al răcelii şi indiferenţei: "Frunze în mişcare/ acoperind aleea-/ ţipăt de păun". Se pare că aceasta a fost uvertura la concertul care va urma. Toamna se dezlănţuie peste câmpurile largi, ciulinii se rostogolesc într-un spaţiu aproape gol, atmosfera devine angoasantă, inexplicabilă, pentru micul ied, cuprins de panică:" Ciulinii toamnei / rostogolindu-se pe câmp- /un ied speriat"(Ana Ruse).
Tot o zi de toamnă, de astă dată în zori, ne înfăţişează un micropoem, care adaugă decorului roua strălucitoare, asemeni oglinzilor. E un prilej de meditaţie, de reflexie asupra sinelui şi poate de puţin narcisism: "Zori de toamnă- / pe pânza de păianjen / oglinzi de rouă". Dar toamna poate impresiona şi prin atmosfera festivistă din care nu lipseşte covorul roşu...al frunzelor. Ingenios, poetul a reuşit să transforme degradarea bacoviană a vegetalului într-o secvenţă care semnifică ascensiune, bogăţie şi putere: "Covorul roşu /din faţa oglinzilor- /frunzele toamnei"(Constantin Stroe).
Într-o toamnă târzie, cade prima brumă şi efectele ei nu sunt anunţate ci doar sugerate, indirect, de punctele de suspensie. În acest peisaj dezolant, doar o crizantemă domină grădina cu nobleţea ei, ca o mare doamnă: "Prima brumă.../Numai crizantema / nescuturată". În altă parte, o aglomerare de cadouri lângă bradul de Crăciun, care te ademeneşte, prin culoarea veşnic verde. Nimic nu lipseşte şi totuşi cineva observă...lipsa bunicului: "Multe cadouri / lângă bradul de Crăciun- / bunicul lipsă"(Maria Tirenescu).
Un greiere îşi susţine , nestingherit, recitalul, animând natura înconjurătoare. În antiteză cu aceasta, în spaţiul sufocant al unei celule, cineva înalţă cu voce îndurerată, o rugăciune. Antiteza vizează totodată sacrul şi profanul, interioritatea şi exterioritatea: "Greierul cântă.../În celula zăvorâtă/ o rugăciune". Ţârâitul monoton al ploii de toamnă pare să nu aibă sfârşit pe colinele goale. Înfrigurată şi tristă, mierla renunţă la cântec şi se retrage în spaţiul închis, protector, al unui tei cu care se află într-o secretă comuniune. Desigur, retragerea ei este consecinţa dezlănţuirilor stihiale: "Ploaie de toamnă-/ mierla se cuibăreşte/ într-un tei bătrân"(Monica Trif).
Un haiku profund înfăţişează atmosfera sinistră a unui cimitir. Nimeni în jur, doar umbra unei cruci cade pieziş pe un bătrân care se roagă şi efectul contemplatorului este colosal. În intimitatea sa , omul aflat în rugăciune are revelaţia comunicării cu lumea sacră, îşi poartă crucea destinului şi pare acum doborât. Sub semnul divin se configurează triunghiul veşnic: cimitir-cruce-bătrân:" Cimitir pustiu- /umbra crucii pe-un bătrân / în rugăciune" .Într-un alt text, imaginea unui bătrân care aşteaptă pe cineva la poartă se multiplică, aici, la frontiera dintre două lumi, dintre două spaţii existenţiale, timpul se dilată, devine chinuitor, starea de amărăciune se amplifică. Dar, concluzia exprimată pe un ton enunţiativ, hotărât, nu are nimic surprinzător: "Acelaşi bătrân / zile întregi la poartă- /nu vine nimeni"( Ştefan G. Theodoru).
În piaţă, se conturează profilul unui copil al străzii, desculţ, sub un umbrar părăsit. Piaţa pustie se află în concordanţă cu starea sufletească a copilului care, înfulecă flămând, pepene cu pâine. Schiţat la repezeală, din cărbune, portretul acestuia este evidenţiat prin câteva caracteristici-desculţ, umbrar părăsit, pepene cu pâine, surprins în mişcări încete, nesigure, mobilând un spaţiu abandonat, aproape de condiţia unui maidanez: "Desculţ în piaţă /sub un umbrar părăsit.../pepene cu pâine". Imaginea unui drum feroviar trimite la calea destinului, motiv valorificat de mulţi poeţi moderni. Şi, undeva, între şinele de cale ferată, un melc se simte protejat şi moţăie în cochilia sa fragilă. Nu numai spaţiul interior îi asigură liniştea ci şi poziţia sa strategică pe care a ocupat-o în univers, fiind în afara timpului reprezentat de trenul în mare viteză: "Între şinele /de cale ferată, /liniştit melcul"(Ion Untaru).
Imaginea satului cu arhitectură străveche este semnificată de o singură casă izolată păstrând ca element al patriarhalităţii, o funie goală de ceapă. Aşadar, au rămas doar formele, nu şi conţinutul vremurilor de odinioară:" Casă străveche- /la streaşină o funie / goală de ceapă". Aceeaşi obsesie a formelor şi într-un alt haiku, în care se perindă vânturi reci. Nu tufele atrag atenţia, cum ar fi fost firesc, ci proiecţia acestora pe gard, umbrele care amintesc de peştera lui Platon. A căuta consistenţa în lipsa acesteia este una dintre marile aventuri ale poetului modern: "Vântul rece- /umbrele tufelor uscate/ tremură pe gard"( Laura Văceanu).
Această microantologie de haiku-uri emoţionează prin varietate, concizie şi forţă expresivă.
George Bădărău
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu