„Cred că un mare poet fără discipoli este ca un om fără copii.”

Eduard Ţară

locul desfăşurării primului kukai din România, locul unde puteţi găsi informaţii despre fenomenul haiku din ţară şi nu numai

vineri, 11 aprilie 2008

Confort Procust

Textul de mai jos, semnat de Vasile Moldovan este un cuvînt înainte la PĂSĂRI ŞI CUVINTE, ultimul volum, antologic, de poezie niponă al lui Ion Untaru, publicat la Editura Amurg sentimental, 2008.


Vasile MOLDOVAN


Poetul Ion Untaru vine în universul Poeziei din lumea riguroasă a cifrelor. Este un dat peste care nu se poate trece cu vederea, dacă vrem să vedem portretul artistului pe coordonatele sale adevărate. În el coexistă două euri. Spiritul însetat de real, caracteristic celor care lucrează în domeniul ştiinţelor exacte – Domnia sa a absolvit Academia de Ştiinţe Economice Bucureşti – este dublat de o fire de poet, poet autentic al câmpiei şi nu numai, de un suflet de artist sensibil, care ştie să plece urechea la frumuseţile şi tristeţile din natură şi societate

Amprenta poetului, personalitatea sa artistică, puternică, dar contorsionată asemenea grupului statuar Laokoon, este previzibilă încă din cartea de debut, „Domnul Liszt” (Editura Destine, 1994), carte structurată pe două părţi: „Plimbare cu trăsura” şi „Tânguirea privighetorii”. Universul lui poetic este constituit în mugure, încă de aici. Natură şi societate sunt cele două lumi contemporane la care se raportează mereu în poemele sale. Natura fără de care nu ar exista exoticul, succintul dar concentratul poem haiku şi societatea, izvor inepuizabil al senryu-ului, poem geamăn cu haiku-ul. Expresia „Un ochi râde şi altul plânge”, se potriveşte de minune acestor două specii literare, originare din ţara Soarelui Răsare. Scriitorul Ion Untaru, atât în proză, cât şi în poezie, ştie să îmbine organic cele două laturi ale existenţei umane, viaţa şi moartea. El ştie să se bucure de frumuseţile fără seamăn ale naturii, dar îşi asumă şi dramele mari sau mărunte, dar multe, ale semenilor săi. Astfel, încă de la debut, el se aşează sub zodia lui Bacovia, clasicul român cel mai apropiat de atmosfera haiku-ului:

Şi gem cimitire de apă
Iar ploaia ne-nchide prin case
Să nu vedem noaptea cum sapă
Pământul din care ies oase

Priveşte iubito cum plouă
Ca-n moarte cu somnul de veci
Să nu ne mai plângem că nouă
De ploaie, ni-s mâinile reci!

Poetul dispune de o zestre sufletească bogată şi diversă. Sufletul său se zbuciumă, se tânguie, contemplă, admiră. Stările sufleteşti sunt greu de cuantificat şi de pus în tipare. Om al cifrelor riguros exacte, după ce o vreme a practicat versul liber, Ion Untaru este într-o continuă căutare a formelor care să exprime cel mai bine adevărul. Adevărul artistic, se înţelege. El procedează aidoma unui atlet care începe cu maratonul ca să vizeze spre topul carierei sportive suta de metri. Strădaniile poetului mai pot fi comparate cu truda sculptorului trece de la lucrările de mare anvergură la cele de miniatură. Dar pe măsură ce scad dimensiunile, cresc virtuţile lucrării de artă. Cât rumeguş iese dintr-un buştean din care sculptorul dă viaţă unui cap de copil, bunăoară! Şi câte cuvinte trebuie poetul să arunce sau să le transfigureze, pentru ca din noianul de „gânduri şi de imagini” să rezulte o bijuterie de dimensiunile şi strălucirea unui sonet, rondel sau haiku! Asta numai un poet care a încercat asemenea legendarului Procust să aducă totul la aceleaşi dimensiuni, la un numitor comun, ca să ne exprimăm în termeni matematici, o poate şti. Ion Untaru este unul dintre aemenea poeţi care a îmblânzit cuvintele, şi le-a adunat în ţarcurile poemelor în formă fixă.

O asemenea performanţă, - ca să pornim de la gigantic la miniatural – o constituie „Floare de lotus” (Editura Semne, 2006). Cartea cuprinde 148 de poezii, fiecare din ele fiind alcătuită din câte cinci catrene. Un număr imens de versuri, 3960. Cu toate acestea, autorul a evitat monotonia. Tiparul e acelaşi, dar conţinutul e de o mare varietate. Înscriindu-se în atmosfera ilustrului său concitadin, Ion Barbu, poetul florii de lotus (floare-simbol frecvent întâlnită în poezia haiku) reuşeşte să reînvie vechea lume balcanică. O seamă de cuvinte şi sintagme au aroma vinului vechi păstrat în butoaie de dud: armonici vechi, romanţe cu parfum de mosc, vâlvă de foburg, fes confuz, tapiserii de vechi buhare, trăsura zănelor la trap, tarabe, bazar, flaşnetarul, castelanul, harta unui castru. Şi enumerarea ar putea continua. Sumarul „Cărţii Oltului” a lui Geo Bogza se poate citi ca un poem de sine stătător. Cvasitotalitatea titlurilor celor 148 de poeme în formă oarecum fixă, creată de autor, sunt poetice prin ele însele şi însumate pot, printr-o convenţie, să fie socotite poezie: Artistul orb picta un nud, Singurătatea marilor tablouri, Am adormit cu liniştea de mână, Istoria e numai o reptilă, Concert de greier la vioară, În colţul străzii flaşnetarul, Căruţe mari cu coviltire, Liniştea ca o hârtie creponată, Un flutur poate sau o zână, Sărut şi frâng aceată spadă. Unele poezii conţin câte un vers de rară frumuseţe, care poate exista şi autonom, aidoma poemului pillatian într-un vers: Lanţul meu celest de nestemate, Luna cobora ca o secure, Toarnă viaţa ceru-n călimări...

Următorul pas, nu neapărat în ordine cronologică, spre concentrarea şi esenţializarea poeziei îl constituie sonetul. Ion Untaru a scris sonete încă de prin anii ’80. În placheta de debut deja citată, din 1994, încerca marea cu degetul, publicând două sonete: „Osiile lumii” şi „Matrimoniale”. Doar un an mai târziu îşi dă adevărata măsură în acest domeniu al maximului de restrângeri formale, dar care permit poetului să dea frâu liber imaginaţiei. „Invitaţie la castel” (Editura Sagittarius, 1995, prefaţă de marcel Crihană) înmănunchează 132 de sonete. Ca fapt de pură statistică „Invitaţia” cuprinde cu 12 mai puţine sonete decât a scris marele Will. Travaliul loc a avut loc, presupun în chinuri de durată. Lucian Blaga spunea în „Catren”: „Uşor nu e nici cântecul. Zi / şi noapte – nimic nu-i uşor pe pământ: / căci roua e sudoarea privighetorilor / care s-au ostenit toată noaptea cântând”. Nu e uşor să tai picioare, chiar dacă nu sunt făcute din carne şi oase ci din cuvinte şi să le aşezi într-un tipar pentru vreme îndelungată, care uneori vizează veşnicia. Le conferi, e drept un pat confortabil, Patul lui Procust. „Confortul” poetului, cel care realizează aceste operaţii de amputare şi transplant, e greu de surprins în cuvinte. Ion Untaru o face în felul său în sonetul „Instrumentar” care deschide volumul:

Se-nghesuie cuvinte; dau năvală
Dar cel mai potrivit ţi se ascunde
Iar cele şlefuite şi rotunde
Celestă cade roua şi le spală

Le simţi în nări aroma de migdală
Şi aşchii sar din dalta în unde
Aluviuni din straturi mai profunde
Şi-n fiecare templu – o vestală

O piesă de virtuozitate este „Furtuna” care ne aminteşte proza poetică „Singur” a lui C. Hogaş, dar şi tumultul auditiv din „Paşa Hasan” a lui G. Coşbuc:

Înghite hăul rânduri-rânduri flamuri
Rivalii-nfrânţi, oştirile se caină
Fug păsări speriate care-ngaimă
Pe limba lor tulburătoare blamuri

Ca să ajungă la poemul haiku de sorginte niponă, poem care tinde spre poezia esenţializată, pură, Ion Untaru a trecut prin mai multe bariere vamale. A fost vămuit de... cuvinte. Lucrând, figurat vorbind, cu cântarul electronic şi pipeta a învăţat pe cont propriu să se debaraseze de balastul verbal şi să oprească pentru sine un amalgam cu un mare conţinut de metal nobil. Pentru că aurul nobil îi este hărăzit numai Creatorului, după cum se spune.

Se părea că ultima vamă o reprezintă rondelul, specie literară care a fost dusă pe cele mai înalte culmi în poezia românească de Al. Macedonski, un înaintemergător al mişcării haiku din România. Şi în rondel, ca şi în sonet imaginaţia poetului Ion Untaru nu cunoaşte limite. El închină câte un rondel iubirii, debarcării, tandreţei, cărţii care s-a deschis la întâmplare, flaşnetarului, clopotelor care bat, două ploii, trei cafelei, ş.a.m.d. O înfrânare a elanului, o selecţie a subiectelor ar fi restrâns aria tematică în favoarea eleganţei conţinutului şi a adâncimii. Relevant pentru intreprinderea noastră este „Rondelul primăverii care întârzie”, din volumul „Fântâna în care se văd sufletele”, lucrare apărută în anul 2007, în regie proprie. Priviţi numai, într-o singură strofă găsim şapte elemente care se regăsesc şi în poetica haiku-ului, tot atâtea posibile kigo-uri:

Şi iar primăvara-ntârzie
Cu soare şi ploi pentru flori
Cu gâze şi fluturi că mie
Dor mi se face din nou de cocori

N-a fost să fie aşa. Ion Untaru a mai ucenicit, alături de Radu Patrichi, pe ogorul nedesţelenit la noi, al poemului tanrenga, care este de fapt o tanka scrisă în doi. Cartea „Din tainele prieteniei” (Editura Amurg sentimental, 2006), scrisă de cei doi, fără să se fi cunoscut vreodată, prin intermediul corespondenţei, constituie un model al genului în limba română.

Drumul de la poezia în stil clasic la haiku a durat, aşadar, zece ani. Experimentele intreprinse într-un răstimp de un deceniu l-au făcut pe autor să înainteze cu o anumită siguranţă pe noul tărâm literar. Chiar dacă nu cunoaşte încă toate tainele genului, reuşeşte chiar din placheta de debut „La cules de stele” (Editura Ambasador, Târgu Mureş, 2004) să se prezinte ca un haijin deja format, care are multe de spus. În viziunea sa poetul este aidoma unui cireş înflorit greu de rod, care bate în geam. Culegeţi-mă oameni parcă ar vrea să spună printr-un limbaj fără cuvinte. In cazul poemelor pe care ni le oferă cu dărnicie în locul poamelor, Ion Untaru parcă ne-ar îmbia, „citiţi-mă, oameni”:

În faţa oglinzii
cu cireşe la urechi ,
adolescenta

Chiar şi atunci când nu sunt respectate întru totul dimensiunile procustiene ale haiku-ului, poetul reuşeşte să populeze poemele cu emoţionante crâmpeie de viaţă. Imperfecţiunea formală este compensată de intensitatea trăirilor redate cu atâta forţă pe spaţii aşa de mici. Iată cât de firesc apar doi logodnici. Deşi sunt reprezentaţi doar de umbrele lor, parcă i-am vedea aievea în carne şi oase:

Logodnici pe punte –
umbrele lor
îşi dau mâna

Plachetele următoare, „Prepeleac cu lună” şi „Inscripţie pe bobul de orez” apărute un an mai târziu la aceeaşi editură, în colecţia „Haiku” îngrijită de poetul Ioan Găbudean, ca şi poemele care văd lumina tiparului abia acum, vin să confirme virtuţile de haijin ale domnului Ion Untaru. Rareori haiku-ul se scrie de la sine. În ciuda dimensiunilor sale liliputane, datorită faptului că trebuie să concentrezi cât mai multe idei şi sentimente în cât mai puţine cuvinte, scrierea haikului cere adesea multă trudă, după cum mărturiseşte şi pooetul într-un text mai degrabă aforsim decât poem:

Un munte
întreg de steril
pentru un singur haiku

Poetul se simte un însingurat. În alte vremi ar fi fost un hermit, un pustnic. „Din lipsă de peşteri”, precum o spune, el s-a autoexilat, nu în Turnul de Fildeş (nu îi dă mâna), ci în interiorul cetăţii. Un exil interior, aşadar, trist, lipsit de speranţe înălţătoare, dar productiv. Fiindcă singurătatea e o condiţie sine-qua non a creaţiei.

Dar Ion Untaru nu este doar un însingurat, ci şi un poet singular de poezie fixă, în speţă de haiku. Dacă până acum era un haijin nu îndeajuns de bine cunoscut, prin „Păsări şi cuvinte” poate ocupa un loc de primă mână în Constelaţia Haiku de pe tărâmul limbii române.

Autorul reia în această carte, reprezentativă pentru cariera sa literară, cele trei plachete apărute la Editura Ambasador, la care adaugă ciclul inedit de peste două sute de poeme (haiku şi senryu) „Păsări şi cuvinte”.

După o carieră onorabilă de economist, Ion Untaru îşi clădeşte cariera literară contabilizânsd stele şi numărând cuvinte.

Niciun comentariu: