STABILIREA CLASAMENTULUI SE FACE PRIN VOTUL PARTICIPANŢILOR. POT VOTA DOAR CEI CARE AU TRIMIS POEME ÎN CONCURS.
Atenţie! voturile vor fi trimise aşa cum cred că v-aţi obişnuit pe adresa: votkukai@yahoo.com Confirmarea o veţi primi de la Livia Ciupav.
Toate poemele pe care ni le-aţi trimis sînt listate mai jos fără numele autorilor, putînd fi identificate după număr. Ele vă stau la dispoziţie pentru vot. Această Invitaţie la vot va fi postată şi pe ROMANIAN KUKAI.INDICAŢII PENTRU VOTARENu aveţi dreptul să vă votaţi propriile poeme.Termenul limită pentru trimiterea voturilor este 21 IUNIE ora 24.
Exprimarea votului se face astfel: acordaţi fiecărui poem pe care îl preferaţi un număr de puncte între 1 şi 3. Aveţi la dispoziţie 6 puncte pe care le puteţi distribui cum doriţi.E preferabil să folosiţi pentru mailul vostru următoarea formulă:
Indiferent cum distribuiţi punctele, numiţi poemul ales cu numărul lui din lista poemelor primite pe care o găsiţi mai jos.Nu uitaţi să semnaţi votul, dacă aţi trimis poeme în concurs, cu aceeaşi semnătură cu care aţi trimis poemele.Tabelul voturilor va fi trimis pe 22 IUNIE, imediat după încheierea votului.
Publicare rezultatelor cel mai tîrziu pe 27 IUNIE. Ea va fi trimisă listei LAPNO.
LISTA POEMELOR
1. Iasomia ei – bătrânica din sicriu iarăşi mireasă
2. Ie bogată – polen de iasomie strâns pe altiţă
3. Lacăt ruginit - poarta cu iasomie a nimănui
4. O frumuseţe! – au înflorit arbuştii de iasomie
5. Ram de iasomie – fir subţire de-anotimp lângă cafea
6. anticariat: iasomie pe carte- parfum din alte vieţi
7. Casa pustie floarea de iasomie bate-n fereastră
8. Mireasa-n plete visează iasomie – altarul lunii 9. brotaci la pândă – sub crengi de iasomie volte de fluturi
10. jet de căţeluş sub tufa iasomiei – secetă mare…
11. In mana fetei tremură iasomia - prima iubire
12. Zi de iunie - fluturii din iasomii acum în stomac
13. Casa mamei de Rusalii la poartă doar iasomia
14. O bancă singură-n parc – ce frumos au înflorit iasomiile
15. Iar iasomia... o lacrimă în ochiul boschetarului
16. templu maret - tufa de iasomie singura umbra 17. Pe toată strada parfum de iasomie - un fluture-n măr
18. lângă vechiul gard - tufa de iasomie cu noul parfum
19. Incantând sutre – în altar ikebana cu iasomie
20. Iasomie ... iz păcat: câinele sătul mort de stricnină
21. poteca spre lac - prin iasomia-nflorind doar curcubeul
22. Un miros adânc florea de iasomie se ofileşte
23. Noapte de vară iasomie, liliac - tu, eu, de mână
24. Luna în nori – grădina luminată de iasomie 25. Briza zorilor - Mireasma iasomiei Lungul cărării
26. pale amintiri cu iz de iasomie - mormântul mamei
27. Iubire pătimaşă - iasomia din grădina copilăriei
28. Pe linia moartă - în așteptare tufele de iasomie
29. Gard nou – din bătrâna iasomie doar câteva flori
30. Bătrân adormit - crucea s-a-mbrăcat din nou cu iasomie
31. În fotografie bunica mireasă – mireasma iasomiei
32. Slujba de seară – mirosul iasomiei umple altarul 33. Kama hindusă Miroase iasomia - Iubire și dor
34. La nasul gliei, parfum de iasomie – ce insomnie!
35. în vasul de lut- un ram de iasomie - soare-rãsare
36. păpuşă cu ochii scoşi dar cu flori de iasomie în păr
37, seara fierbinte - se catara iasomia pe gardul bunicii
38. iunie in toi – floare de iasomie la chipul tatei
39. Marile sperante - parfum de iasomie si draperii prafuite
40. Cămin părăsit – doar tufa iasomiei în loc de poartă 41. În iasomie dorințele așteaptă liniștea serii
42. Pierzand petale florile de iasomie – fulger in zare
43. Prea simplu să vezi alba-i inocenţă de iasomie
44. Buchetul miresei din flori de iasomie - dubla candoare?
45, sub iasomie, toropit de aromă un ultim nuntaș
46. Iasomiile sărută cu miile boabe de rouă
47. Liniștea nopții – mireasma iasomiei tovarăș la drum
48. arşiţă mare - cărarea cu iasomie se termină brusc 49. doi pescari în port – petale de iasomii sub plasa cu peşti
50. Pe ultimul drum - tata îi pune mamei iasomie-n păr
51. Mama bolnavă - mireasma iasomiei prin geamul închis
52. razele lunii - buchet de iasomie pazind chilia
53. cimitir uitat – petale de iasomie peste morminte
54. Dar de logodnă - iasomie din ceară-n lada de zestre
1. Până la 15 iunie, revista Ploc! aşteaptă haiku-uri, senry-uri, haibun, articole critice pe tema: "Quand une saison rappelle une autre .... " Materialele se trimit la adresa sam@samcannarozzi.com Amănunte pe saitul Asociaţiei pentru promovarea haiku-ului: http://www.100pour100haiku.fr/ploc_revue_haiku.html
2. Data de 21 iunie a fost stabilită ca termen de trimitere a haiku-urilor pentru al treilea concurs organizat de HaikOuest. Tema: la reverdie ( le printemps). Trimiteţi cel mult 3 haiku-uri inedite la haikouest@hotmail.fr sau Haïkouest 1 rue des Hortensias 56120 JOSSELIN – France. Amănunte la http://www.haikouest.net/Concours.html
3. Premiul Capoliveri haiku 2010 organizat de Mairie de Capoliveri (Île d’Elbe) şi «Il Parnaso» de Giorgio Weiss, se adresează cetăţenilor Uniunii Europene.Fiecare participant poate trimite maximum 5 haiku-uri până la 30 iunie la adresa giorgioweiss@libero.it menţionând: prenumele numele, naţionalitatea, ţara de rezidenţă şi adresa. Rezultatele se dau în 15 august. Amănunte la http://www.giorgioweiss.it/node/481
Nu scriem haiku pentru că iubim natura şi ţinem să comunicăm şi altora încîntarea sau euforia noastră legată de întîmplătoarea noastră vibraţie în peisaj. Sentimentele de jubilare în mijlocul naturii se potrivesc pastelului şi nu haiku-ului. Din ideea că românul ar fi frate cu codrul (şi, fără doar şi poate, ar fi născut poet) nu se poate deduce că ar avea şi aplecare către haiku.
Haiku-ul nu este un poem despre natură şi nici nu exprimă sentimentele omului faţă de natură. Natura, prezentă în poem, nu este însă nici doar o simplă recuzită pentru haiku. Ea este mai curînd acea sursă privilegiată de imagini, întîmplări şi trăiri legate de acestea prin care omul se regăseşte pe sine şi cu ajutorul căreia înţelege legătura sa esenţială cu cosmosul. Natura îl ajută astfel pe om, printr-o nesfîrşită înşiruire de mărunte revelaţii, să-şi înţeleagă propria sa natură de fiinţă profund integrată în lumea din care nu este decît o mică (şi cel mai adesea insignifiantă) parte.
Doar această înclinare către observarea şi trăirea intensă a unor evenimente aparent infime, dar de o incalculabilă rezonanţă interioară, arată predispoziţia cuiva pentru haiku. Autorul de haiku nu celebrează natura (aşa cum nu se încîntă nici de propria-i persoană), ci revelaţiile pe care ea i le mijloceşte.
Cu luare-aminte
Ce înseamnă de fapt a evoca atunci cînd vorbim despre haiku? A aduce în conştiinţă ceva (imagini, scene, fapte). Asta nu înseamnă însă o simplă, pasageră şi mălăiaţă aducere aminte. Evocarea caracteristică haiku-ului tinde să instituie un regim mai profund al conştientizării. Cuvîntul aminte ne poate ajuta să elucidăm dispoziţia caracteristică pe care o prilejuieşte evocarea în haiku.
Adverbul aminte, ca şi aparte, afund, alene, este format cu un prefix care semnifică o adîncire şi o aprofundare a ceea ce spune cuvîntul. A-ţi fi aminte de ceea ce faci presupune o activitate dedicată, a nu face un lucru doar la întîmplare, de mîntuială, de florile mărului, aflîndu-te doar în treabă, ci a-l face consacrîndu-te lui cu trup şi suflet şi acordîndu-i tot acompaniamentul afectiv indispensabil unei bune făptuiri.
Doar dacă ţi-e aminte de un lucru poţi lua aminte la tîlcul săuşi te poţi împărtăşi din taina pe care n-o mărturiseşte oricărui diletant. Haiku-ul îţi pretinde deci o atenţie de o factură cu totul şi cu totul deosebită, apropiată de vocaţie. Cele evocate nu trebuie doar luate sau băgate-n seamă, ci, mai cu seamă, trebuie pătrunse prin empatie şi înţelese prin simpatie. Există aici un fel de responsabilitate subînţeleasă a celui care-şi dă seamă doar înţelegînd că trebuie să dea seamă de ceea ce doar din întîmplare are-n seamă. Doar astfel, poate desluşi înţelepciunea unei întîmplări care nu i se dăruieşte doar degeaba.
A lua aminte se spune de obicei în sensul de a nu trece uşuratic cu vederea peste lucruri care pot avea importanţa lor. Un sens mai aparte este însă acela de a semnala că unele lucruri şi situaţii au o adîncime nebănuită şi conţin înţelesuri ascunse şi pilduitoare. Haiku-ul ia aminte şi dă seamă de aceste lucruri revelatoare care dau la iveală sacrul camuflat în profan (Mircea Eliade).
Alegoria nedeclarată
Ca mod de compoziţie, haiku-ul se apropie cel mai mult de alegorie (fabulă, parabolă, pildă, maximă, zicală). Caracteristica principală a acesteia este aceea că textul în întregime alcătuieşte o imagine unitară concretă, un fel de metaforă amplă, care are un sens secund ascuns. Alegoria este o poveste cu tîlc. Un mod de vorbire indirect. Ea vorbeşte literal şi concret despre anume lucruri, dar ţinteşte literar şi abstract către altele pe care cititorul trebuie să le intuiască singur.
Haiku-ul nu vorbeşte nici el doar de sensurile vădidte şi nemijlocite ale imaginilor, scenelor, evenimentelor la care trimit cuvintele. Lucrurile evocate la modul concret şi senzorial, văzute, auzite, înmiresmate, sînt cele la care trebuie să luăm aminte, pe care trebuie să le contemplăm, la care trebuie să medităm cu credinţa că ne vor revela înţelesuri (abstracte şi emoţionale greu de verbalizat) nexplicitate în text. Căci toate acestea se presupune că au un tîlc.
Alegoria, ca şi haiku-ul, conţine în structura ei, din chiar punctul de pornire, un grăunte de ironie. Ea urmează o pistă falsă pentru a pune la încercare perspicacitatea cititorului. Sugestiile şi aluziile sînt doar o complicitate mucalită, mai mult provocare decît îndrumare reală pe calea elucidării enigmei.
Limbajul evocator îmbogăţit
Pentru haiku, registrul stilistic esenţial este acela al limbajului folosit într-o situaţie evocatoare. Acest limbaj oral, colocvial nu este unul elaborat sistematic sau exersat cu conştiinţa fermă că este un limbaj al creaţiei, aşa cum se întîmplă cu limbajul literar livresc. Limbajul evocator nu este un limbaj cult şi nu a beneficiat de studii academice şi nici de vreo intenţie sistematică de a fi deprins mai mult sau mai puţin şcolăreşte.
Ce-i rămîne de făcut autorului de haiku în această situaţie mai curînd ingrată? În primul rînd să aibă conştiinţa fermă a stilului fundamental la care face apel scriind haiku. Să recunoască valoarea acestui limbaj mai curînd desconsiderat, să-l înţeleagă şi să-l cultive pentru a-i pune în valoare resursele. Să îl aprecieze şi să-l conştientizeze în haiku-urile bune pe care le citeşte, dar să-l deceleze şi în vorbirea de toate zilele de unde îl poate împrumuta şi promova în haiku. Să-i aprecieze conciziaca pe o tensiune emoţională implicită, rezultată din comprimarea laconică a expresiei. Să fie tot mai lucid în a resimţi nuanţele stilistice ale acestui limbaj în vorbirea cotidiană.
În al doilea rînd, să-l adapteze la funcţia specifică pe care o realizează în haiku. Să-i dea claritatea,limpezimea şi precizia cu care vizează imaginile sau decupează detaliile lor semnificative. Iar prin evitarea figurilor de stil parazitare, să-l aducă la acel nivel de vehicul preţios pentru că transportăcititorul acolo unde se află lucruri pline de tîlc şi totodată perisabil pentru că dispare cînd şi-a îndeplinit rostul. Textul trebuie să curgă fără poticniri şi contorsiuni doar din veritabila modestie de a realiza un transport confortabil.
În al treilea rînd, să-l îmbogăţească prin subtile inserţii de cuvinte care augmentează simbolismul expresiei. Cuvinte care sînt la limita fragilă dintre vorbirea la propriu şi la figurat. Cuvinte cu mai multe sensuri, polisemnatice sau omonime. Cuvinte care provoacă uşoare deraieri de la sensul unic al expresiei. Dar această ultimă exigenţă merită o abordare separată.
sâmbătă, 5 iunie 2010
Dragi prieteni
Cred ca nu ma hazardez atunci cand spun ca deschiderea expozitiei noastre de fotohaiku a fost un succes. Am fost relativ putini (cam 20 de persoane), dar buni…:). Tinand cont de faptul ca tematica acestui eveniment este una de nisa, iar noi nu reprezentam pentru publicul larg niste nume consacrate (mai avem timp!), cred ca este deja o mare realizare faptul ca au fost de fata 2 reprezentanti ai presei, si anume de la ziarul Adevarul si de la Viata medicala (se pare ca si printre medici exista o grupare foarte interesata de haiku), care au facut poze si ne-au luat interviuri. Cei care au vazut prima data plansele noastre au ramas impresionati. Avem deja „comenzi” pentru o a doua expozitie, unii intrebandu-ne de ce nu avem un numar mai mare de exponate. Oricum, este o experienta valoroasa, din care am invatat mult. Mai ales eu, ca organizator, cred ca imi pot da deja „doctoratul” in managementul unor asemenea evenimente. Pentru cine poate si are chef, expozitia este deschisa la ceainaria Serendipity, pana pe data de 17.06. Exista chiar posibilitatea de prelungire a ei cu inca 2 saptamani, in cazul in care salile localului raman libere dupa aceasta data. Corneliu se gandea sa o transformam in expozitie itineranta. Asteptam deci sugestii si invitatii pentru alte orase si locatii unde o putem prezenta. Pentru toti cei interesati, dar care nu au posibilitatea sa o vada pe suport material, puteti frunzari expozitia completa online, la adresa:
Există ceva pe care-l percepem ca necesar şi totodată ca firesc în limbajul folosit de haiku? Ceea ce numim stilul eliptic (pe care-l credem specific doar haiku-ului), considerat cel mai adesea doar un mod de exprimare sec, arid, lipsit de acel seducător vino-ncoace caracteristic lirismului exuberant, exihibiţionist, ornat cu care ne-a obişnuit poezia occidentală, nu poate fi cumva regăsit într-unul din registrele mai puţin protocolare ale limbii?
Este dificultatea pe care o propune limbajul haiku-ului una motivată doar de funcţionalitatea textului în economia poemului? Nu cumva modul de exprimare folosit de el se suprapune peste unul din registrele stilistice ale limbii vorbite (şi nu al aceleia scrise asupra căreia sîntem dăscăliţi şi oarecum deformaţi din vreme la şcoală)? Sau, nu putem descoperi în limbajul colocvial, un sector mai restrîns care s-ar putea numi limbajul evocator? Şi, în acest caz, nu putem spune că autorul de haiku se străduieşte să folosească resursele şi schemele, necanonizate academic, ale acestuia?
Care ar fi deci trăsăturile acestui limbaj evocator pe care-l putem (re)descoperi în stilul colocvial al limbii, la care, vrînd, nevrînd recurge haiku-ul pentru a se întemeia pe forţa şi subtilitatea obişnuinţelor elaborate spontan şi perpetuate de limba vorbită? Este de fapt limbajul pe care-l folosim cu toţii în împrejurări asemănătoare cu cele pe care le presupune haiku-ul, dar asupra căruia, tocmai pentru faptul că-l folosim doar spontan, nu am reflectat niciodată. Şi nu am reflectat pentru că şcoala ne-a instruit în a desconsidera acest registru stilistic ca unul inferior, simplist, rudimentar. De fapt, şcoala ne-a pregătit să cultivăm şi să folosim un limbaj îngrijit, pretenţiosşi oarecum ceremonios cerut de evoluţia noastră pe scena socio-profesională.
Problema care se pune în legătură cu limbajul evocator este aceea a sensibilizării cititorului la un limbaj mai puţin ortodox pe care, chiar dacă unerori îl foloseşte cu tot firescul, nu l-a cultivat niciodată pentru că n-a avut nicio considereţie pentru el. Este de fapt una din uneltele cu care nu s-a împrietenit şi căreia nu-i cunoaşte pe deplin nici funcţionalitatea, nici bucuria exerciţiului versat. Acelaşi lucru este valabil însă şi pentru autorii care se apropie de haiku fără să fi citit suficient de multe poeme bune care să le fi îndreptat atenţia (chiar fără să bage de seamă deriva) către limbajul colocvial şi să-i fi contaminat treptat de valorile lui funcţionale.
Starea de fapt
Evocarea este un comportament pe care-l manifestăm doar înîmprejurări şi conjuncturi aparte, în care sîntem cuprinşi de o stare emoţională deosebit de intensă. El este prilejuit de momentele în care, nu se ştie din ce pricină, ne amintim singuri întîmplări şi evenimente la care am vrea să-i asociem şi pe alţii comunicîndu-le brusca noastră fervoare. La fel cum, ne face plăcere şi să ni le reamintim laolaltă cu cei cu care le-am trăit la vremea lor.
Există în evocarea acelor lucuri un elan nestăpînit şi o deosebită exuberanţă, în ciuda faptului că limbajul pe care-l folosim, împănat cu nenumărate tăceri pline de sens, este unul sincopat şi relativ dezarticulat. Ne precipităm, de obicei, verbalizarea, copleşită de emoţie, în rostirea unor nume,a unor scurte precizări circumstanţiale, aruncăm cîteun verb sugestiv, abia dacă reuşim din cînd în cînd să legăm, printre onomatopee, sintagme de trei, patru cuvinte. Limbajul este unul mai curînd exclamativ, o suită de explozii verbale care indică, arată către lucruri, circumstanţe, detalii hiperbolizate într-un fel de exuberanţa comportamenului nostru.
Ceea ce vrem să chemăm şi să aducem în conştiinţă sînt faptele şi împrejurările reale cu forţa şi vitalitatea lor imposibil de prins în limbaj. Iar felul în care procedăm este unul care, deşi pare rudimentar, are încredere în puterea magică a limbajului. Şi nu a vreunui limbaj elaborat şi sofisticat, ci a limbajului care, la începuturi, a creat lumea doar numind-o. Puţinele cuvinte rostite în asemenea împrejurări sînt de-a dreptul invocaţii. Ele cheamă înapoi, redeşteaptă, reconsituie, reînvie lumea prin puterea demiurgică a cuvîntului în simplitatea lui originar plăsmuitoare.
Limbajul evocativ este unul fragmentat, fărîmiţat, abia articulat. De fapt, el nu este autonom şi nu ţine în niciun fel să fie consacrat ca limbaj scris, îngrijit care să se perpetueze dincolo de momentele şi circumstanţele în care a fost rostit. El aparţine limbajului colocvial şi răspunde nevoilor cotidiene. Nu este autonom şi pentru că face parte dintr-un complex comportamental evocator în care mai importante sînt gesturile, mimica, dramatizarea şi capătă astfel mai mult o funcţie de gesticulaţie verbală. Rolul cuvintelor spuse nu este doar acela de a scoate lucrurile din anonimat, ci mai ales acela de a le da un relief emoţional şi a le înzestra cu accente prestigioase. Evident, evocarea de care vorbesc aici nu este una pretenţioasă care celebrează un eveniment într-un mod elaborat şi plin de emfază discursivă sau descriptivă, ci una care are doar temeiuri şi priorităţi afective.
Scrierea haiku-ului porneşte şi ea de la intenţia de (re)trezi în mintea cititorului o scenă sau o întimplare pe care autorul a trăit-o ca pe o revelaţie (satori) şi vrea să o comunice. Dincolo de trăsăturile limbajului evocativ menţionate mai sus, stilul eliptic al textului unui haiku eludează însă universul discursului, contextul, situaţia evocării. Laconismul implică în primul rînd faptul că starea de fapt, emoţia declanşatoare atît a revelaţiei, cît şi a dorinţei de a scrie a autorului, nu este pomenită ci, mai curînd, este ascunsă cu premeditare. Deşi foloseşte un limbaj evocativ, acesta este văduvit de tot ceea ce contextul situaţional i-ar fi putut adăuga completîndu-l şi înglobîndu-l. Haiku-ul este un ţipăt evocator surdinizat prin omisiunea firească a tot ce, în acest comportament, este extratextual. Deşi este înregistrarea grafică a unei scene evocatoare, textul omite premeditat orice indicaţie scenică, inclusiv de intonaţie şi intensitate a vocii.
Textul haiku-ului apare astfel ca partea vizibilă a unui aisberg şi numai cititorul versat ştie că intenţia lui este aceea de a face să se nască în mintea sa, prin aluzii şi asociații de idei, alte gânduri, idei şi sentimente. Lipsit de restul comportamentului evocativ, limbajul evocării capătă rolul unei surdine emoţionale, simultan reticentă şi ironică. Emoţia nu este rostită şi dintr-un considerent etic şi existenţial, dar şi dintr-unul provocator şi iniţiatic. Evocarea în sine devine astfel nu doar o invitaţie la împărtăşirea aceleeaşi stări sufleteşti, ci şi o probă de agerime şi un test de pătrundere pe care trebuie să le treacă cititorul.
Despre implicarea emoţională şi textul haiku-ului
A decreta, fără să nuanţezi, că nu există implicare emoţională în haiku este un mod expeditiv de a pretinde, aparent doct, că eşti o autoritate, cînd, de fapt, invoci doar ceea ce ştii după ureche. Cine caută sursele poate vedea limpede că implicarea emoţională este doar surdinizată. Şi asta datorită mai multor împrejurări care au jalonat evoluţia haiku-ului.
În primul rînd, textul haiku-ului, fiind unul evocativ, recurge vrînd, nevrînd la gesticulaţia verbală colocvială caracteristică acestei situaţii de intensă emoţie şi absoarbe, inevitabil, în chiar sintagmele folosite, tensiunea situaţiei. Lucrul sau faptul pe care-l vizează aceste gesturi verbale nu este adnotat în niciun fel afectiv în text. Prin concizia lor extremă şi ostensivă (care doar arată), gesturile verbale se constituie însă în adevărate resorturi care vibrează sub constrîngerea prea-plinului emoţional pe care nu-l pot rosti. Nu-l pot rosti pentru că au mai multă încredere în imaginile, ideile, sensurile pe care le invocă. Asemenea gestică se zoreşte doar să indice şi palpitaţia acestei precipitări către ceea ce ele doresc să aducă în conştiinţă este resimţită de cei care gustă deja haiku-ul în chiar fragilitatea acestui limbaj dezarticulat, fărîmiţat, frizînd oarecum neputinţa. (Corneliu Traian Atanasiu - Textul în haiku)
În al doilea rînd, haiku-ul originar, japonez, trădează implicarea emoţională prin chiar cuvintele speciale pe care le foloseşte drept kireji (cutting words). Aceste cuvinte, cînd se află după primul sau al doilea vers, au rolul de a întrerupe fluxul vorbirii şi al gîndului şi a fragmenta poemul în două părţi cu sensuri diferite, a căror unitate trebuie refăcută, pe alt plan, urmărind doar aluziile şi sugestiile celor două părţi.
Cuvintele respective se scriu, se pronunţă şi se numără ca silabe, deşi, cu timpul, s-au gramaticalizat (au devenit doar unelte structurale pentru fragmentarea poemului) şi nu mai au sens lexical. La origine însă ele erau nişte exclamaţii de uimire, de surpriză, de nedumerire şi interogaţie. Dovadă că textul cuprindea un fel de interjecţii asemănătoare celor care exprimă afectivitatea şi în poezia noastră, un fel de: ah, of, vai!
Sînt atestate circa 18 asemenea cuvinte folosite drept kireji de-a lungul evoluţiei poeziei nipone, dintre care cele mai frecvente au semnificaţia: ka – accentuare, interogare; kana – accentuare, uimire; -keri – exclamaţie; -ramu sau -ran – probabilitate; -shi – încheiere; -tsu – trecut; ya – accentuare. Cele cu linioară în faţă sînt sufixe verbale sau adjectivale, celelalte interjecţii. Ele servesc şi ca semne de punctuaţie în textele de orice natură, pentru că limba japoneză nu dispune de semne speciale pentru aşa ceva. (Kireji)
La traducerea în alte limbi, aceste cuvinte (cutting words) au fost echivalate cu semnele de punctuaţie care pot avea aceeaşi funcţie structurală de întrerupere, pauză în poem (cutting markers). Semnele folosite de alfabetul latin sînt: virgula, punctul şi virgula, semnul exclamării, semnul întrebării, punctele de suspensie şi, cel mai folosită care tinde să şi devină unică, linioara de despărţire.
Cuvintele kireji apar însă în haiku-ul japonez şi la începutul sau la sfîrşitul poemului, ceea ce atestă faptul că nu servesc doar pentru fragmentarea poemului, ci exprimă şi o anume stare emoţională. Chiar dacă ea a devenit doar un fel de pauză de respiraţie şi intonaţie. “Pauza de la începutul şi de la sfîrşitul poemului ridică expresia prozaică deasupra normalităţii şi o teleportează în tărîmul poeziei. (Aceasta corespunde scrierii cu litere mici fără majusculă la început şi fără punct la sfîrşit în limbile europene.)” (Gabi Greve – Haiku Topics)
În al treilea rînd, pauza este prin sine una cu conotaţie afectivă. Ea poate fi dramatizată, întorcîndu-ne astfel înspre limbajul oral preluat şi folosit de haiku. Pauza este o oprire, o precipitare sau o adîncire a respiraţiei care ne apropie de ritmurile fireşti şi sincopate ale emoţiei. Atunci cînd ea este o pauză semnificativă în recitare, ea capătă şi tonalitatea necesară a unei complicităţi cu cititorul.
Nu-mi închipui că cineva care citeşte pentru el sau recită cuiva “de ziua muncii - / uscîndu-se la soare / piele unui cal” nu insinuează prin pauza complice dintre cele două părţi ironica incompatibilitate dintre elanul sărbătoresc şi trista. Sau că, citind “ţurţuri picurînd - / bătrînul strînge în palmă / un ceas ruginit”, nu va sugera dezechilibrul de ritm şi trăire dintre cele două imagini. Suficient pentru a da de înţeles că firul emoţional trebuie depănat în continuare.
Haiku-ul nu exhibă prin sensul şi combinarea cuvintelor emoţia, dar o trădează prin alegerea limbajului evocator oral ca sursă pentru compunerea lor. Literar vorbind, asemenea texte sînt lipsite şi de lirismul limbajului poeziei şi de coerenţa limbajului prozei. Cine citeşte însă haiku trebuie să înţeleagă din chiar registrul stilistic al limbajului evocării că e vorba de un context (neexplicitat) prin definiţie încărcat de emoţie.
Într-o lume frământată de probleme mari, în care viaţa cotidiană pare să însemne doar un şir nesfârşit de griji şi tensiuni, a înţelege şi a scrie haiku-uri poate însemna evadarea pe insula din centrul universului interior, acea loc secret al propriului Eden, din care nimeni şi nimic nu ne poate alunga.
Ca să poţi gândi un haiku trebuie să te opreşti din alergat, să-ţi concentrezi atenţia asupra detaliului şi să intri în dialog cu lucrurile aşa zis mărunte ale vieţii. Haiku-ul este, dincolo de lirică, o stare meditativă, o schimbare de perspectivă şi de percepţie.
Alăturarea unei imagini textului unui haiku se numeşte în tradiţia niponă haiga. În combinaţia clasică culturii japoneze, această imagine reprezintă o grafică, desen sau pictură, iar autorul ei poate fi acelaşi sau nu cu cel ai haiku-ului pe care-l însoţeşte.
Combinaţia haiku - fotografie este evidentde sorginte modernă şi vestică. Personal, ezit să numesc haiga ilustrarea unui haiku printr-o fotografie, preferând termenul, corect şi exact, de fotohaiku. Rostul fotografiei în relaţie cu textul va rămâne, însă, acelaşi cu cel al graficii clasice dintr-o haiga. Imaginea, fie ea fotografie sau grafică, nu ilustrează simplu versurile, repetând cuminte cele spuse de poet. Dimpotrivă, ea reprezintă un comentariu inedit al haiku-ului, o altă cale ce duce, cu mijloace proprii, în aceeaşi direcţie.
Aplicând şi asupra fotohaiku-ului ceea ce explicăR. H. Blyth descriind haiga-ua, şi anume că aceasta ar fi o „artă a imperfecţiunii”, putem spune că fotografia, la fel ca grafica dintr-o haiga, nu vrea să sugereze în mod special „multul” prin „puţin”, ci mai degrabă să accentueze ceea ce este important din punct de vedere al mesajului conţinut în haiku. Altfel spus: imaginea doreşte să reliefeze ceea ce este de obicei trecut cu vederea în percepţia cotidiană, „normală” a obiectului. Ea deschide o perspectivă inedită, dezvăluie o parte ascunsă a realităţii pe lângă care trecem în fiecare zi privind-o, dar nevăzând-o.
Ideea acestei expoziţii s-a născut în momentul în care am observat că a „compune” un haiku mă obligă să intru în aceeaşi stare de graţie ca atunci când privesc o fotografie „cu tâlc”. Tot căutând fotografii, am realizat că doar unele – puţine – au acea „carismă” care te obligă să stai şi să le priveşti îndelung, şi care declanşează – asemenea unui haiku reuşit – un declic interior, similar jocului cognitiv cu paradoxul sau cu un simbol consistent. La fel cum un pastel, oricât ar fi de reuşit, nu reprezintă un haiku, tot aşa nu orice poză „frumoasă”, oricât ar fi ea de colorată sau lucrată din punct de vedere tehnic, nu reprezintă acea imagine capabilă să se alăture unui haiku.
Atât selecţia participanţilor pentru această expoziţie, cât şi cea a poemelor este una subiectivă, pe care mi-o asum în totalitate. Am invitat să participe la acest proiect colegi într-ale haiku-ului ale căror poeme mi-au plăcut în mod deosebit. Atât la poemele mele cât şi la ale lor am încercat (şi sper să fi şi reuşit) să găsesc fotografii care să aibă aceeaşi forţă de sugestie ca şi versurile pe care le ilustrează. Am căutat fotografii care spun o „poveste” complementară cu cea a haiku-ului, şi care se dezvăluie privitorului abia când acesta are răbdarea de a se apropia meditativ de ele. Am dorit să fie în primul rând imagini care intrigă şi dau de gândit.
Singura excepţie o constituie Dan Doman, care şi-a ilustrat cu poze proprii toate cele 3 poeme. De asemenea, „dovleacul” de la unul din poemele Liviei Ciupav mi-a fost trimis de către autoare. Celelalte fotografii provin sau din arhiva proprie, sau de pe diverse site-uri free de pe net, şi au fost prelucrate şi transformate în aşa fel încât să corespundă nevoilor respective ale colajului.
Participanţii la acest proiect, care –sper - nu este decât începutul unui şir de alte proiecte asemănătoare, sunt următorii: Dan Doman, Dan Norea, Livia Ciupav, Manuela Dragomirescu, Loredana Florentina Dănilă, Corneliu Traian Atanasiu, Ioana Dinescu.
Astăzi vă invităm să participaţi la al 39-lea concurs RK, concursul lunii IUNIE 2010. Concursul este organizat de ROMANIAN KUKAI, site unde găsiţi şi Regulamentul în detaliu, precum şi multe alte informaţii despre poezia niponă. Dacă participaţi pentru prima oară, este bine să citiţi în prealabil regulamentul concursului.
Luna aceasta, trebuie să trimiteţi un poem care să includă cuvîntul IASOMIE în oricare din formele lui gramaticale. Cuvîntul fiind kigo de vară, poemul vostru trebuie să se încadreze în atmosfera acestui anotimp.
Fiecare participant va trimite un singur haiku, respectînd în compunerea lui tematica anunţată, numai pe adresa concursului – soimana@yahoo.com. Deoarece se votează poeme anonime, este indicat să nu trimiteţi poeme care au fost afişate sau publicate sub numele vostru anterior, oriunde în altă parte. Şi nici să nu-l postaţi în altă parte pînă la sfîrşitul etapei de concurs.
Lista tuturor poemelor va fi trimisă pentru votare tuturor partcipanţilor.
Termenele concursului sînt:
·primirea poemelor pînă la 14 iunie ora 24 (a României),
·votarea pînă la 21 iunie aceeaşi oră,
·anunţarea rezultatelor pînă la 27 iunie.
Singura adresă la care trebuie să trimiteţi corespondenţa pentru concurs este:
Tot ce trimiteţi la alte adrese nu e luat în consideraţie pentru concurs.
Pentru ca textul dv. să nu fie alterat datorită modului diferit de a vedea diacriticele la destinaţie, e bine să-l trimiteţi în ataşament, aşa cum trimitem şi noi această invitaţie. Poemele odată trimise nu mai pot fi corectate.
Nu uitaţi să semnaţi sub poem şi vot cu numele pe care îl doriţi afişat (care poate fi altul decît cel afişat de email). Numele votantului trebuie confruntat cu al participantului pentru că nu vă puteţi vota propriul poem.
Vă rugăm să încercaţi să vă ortografiaţi poemele în acord cu obişnuinţa deja încetăţenită de a evita pe cît se poate alte semne de punctuaţie decît linioara de despărţire care marchează kireji-ul, precum şi majusculele (în afară de începutul poemului şi de substantivele proprii cuprinse în el).
Poemele fără semnătură sub ele (şi nu în adresa email sau oriunde în altă parte) vă vor fi înapoiate pentru a le corecta.
