Dumitru RADU
(1936-2018)
Dan DOMAN
Acum câţiva ani prietenul Dumitru Radu mi-a
trimis un senryu găsit printre hârtiile lui. Nu-şi mai amintea cine l-a scris,
dar îi plăcea mult: Paiaţa / râzând de
toate / înţelegând totul.
Desigur, nici un om nu poate şti totul, dar
în domeniile în care lucra, Dumitru Radu a ajuns să înţelegă multe. S-a născut
la 30 iulie 1936 în Bacău, a fost doctor în ştiinţe medicale, specialitatea
biochimie (1977). A lucrat în cercetare, la Iaşi,
unde îşi făcuse studiile (1965-1970), apoi
ca medic primar de laborator, la Bacău, până la pensionare (2007).
Dumitru Radu a iubit Ceahlăul şi Munţii
Neamţului, cu mănăstirile lor. A iubit muzica clasică, fiind nu numai un
meloman, ci şi un interpret la vioară, pentru plăcerea proprie. Şi a iubit
haikuul. A publicat mai multe volume de poeme într-un vers şi de haiku. Să ne
reamintim câteva poeme:
Poem într-un vers
Adagio de Albinoni
O vrajă vine-n suflet şi-l face mugur, floare.
Haiku
Frunze galbene –
deodată semaforul
le-nverzeşte iar
Senryu
Om de zăpadă –
în loc de oală spartă
are dry cooker
Dar domeniul în care Dumitru Radu a
strălucit a fost eseistica. Timp de douăzeci şi cinci de ani a ţinut comunicări
la colocviile şi congresele de haiku, a publicat articole în reviste, iar o
parte dintre ele le-a strâns în volumul Foşnet
de filă (cronici şi eseuri),
Corgal Press, Bacău, 2005. Urma să le publice şi pe celelalte într-un volum ce
s-ar fi numit Foşnet de filă 2.
Despre Dumitru Radu, Corneliu Traian Atanasiu a scris în anul 2012 că este cel
mai bun eseist al haikuului de la noi. Şi nu cred că l-a depăşit nimeni între
timp.
Eseul lui Dumitru Radu despre fotohaiku, Semn şi culoare, apărut ca prefaţă la
cartea mea de fotohaiku din 2012, o
cărare prin ierburile toamnei, a fost apreciat de mulţi ca fiind foarte
bine scris şi documentat. “Este
bun de predat la universitate”,
spunea Ioana Dinescu despre el. De acord.
În ultimii ani, Dumitru Radu lucra la o
carte de memorii ştiinţifice, Lângă o
lampă Bunsen (Odiseea unui om de laborator), la documentarea căreia l-am
ajutat şi eu, la Biblioteca Academiei. Din păcate, nu a ajuns să o publice,
găsind mereu noi completări şi perfecţionări. Totuşi, parcă în joacă, printre
multele lui preocupări, Dumitru Radu a inventat la 78 de ani un nou gen
artistic, aflat la întâlnirea muzicii cu haikuul, pe care l-a numit sonhai (son, de la sunet şi hai,
de la haiku). Primele patru sonhaiuri din lume, compuse de Dumitru Radu, au
apărut în revista online Roku la 25 ianuarie 2015. Ce este sonhaiul? Asocierea
dintre un haiku şi câteva măsuri dintr-o bucată muzicală: sonată, simfonie, poem simfonic, muzică clasică în general.
Bineînţeles, la fel ca în haiga, trebuie să existe o relaţie între imagine, respectiv fragmentul muzical, şi
haikuul însoţitor.
Dumitru Radu a fost un om de
ştiinţă, un meloman şi un poet. A fost cel mai bun eseist al haikuului din
România. Acum, după plecarea sa la cele veşnice, nu ne rămâne decât să ne
bucurăm de amintirea faptului că am fost în preajma lui un timp.
Dumitru
Radu
[O variantă prescurtată a
articolului a apărut în revista Haiku nr. 61/2019, p 45-47]
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu