NHK World este serviciul public de
radio și televiziune din Japonia pentru cei din lumea largă. NHK World Premium
are și programe culturale online. Haiku Masters este unul dintre ele, în cadrul
căruia se încearcă găsirea unor maeștri ai haiku-ului de dincolo de hotarele
Japoniei. Amănunte găsiți aici:
Autoarea poemului de mai jos a fost
declarată Haiku Master of the Month:
știri
de război –
tricotînd din nou puloverul
pentru fiul ei
tricotînd din nou puloverul
pentru fiul ei
Aș vrea să deschid o discuție pornind
de la acest poem. Și vă propun să răspundeți la cîteva întrebări:
1. Care să fie relația
dintre imagine și poem?
2. Are poemul kigo?
3. Este sau nu haiku?
Poemul
are un mesaj emoționant, zguduitor, fiind vorba despre război, care, și doar la
nivel denotativ, înseamnă drame, tragedii, moarte. Ce poate fi mai rău de atât?
Îți trec fiori de gheață pe șira spinării, în plină vară.
”Povestea”, în opinia mea, ar fi următoarea: O mamă îndurerată urmărește zi de zi, ceas de ceas, știrile despre război. Neliniștea, teama, înfrigurarea cu care așteaptă vești de la sau despre fiu fac ca suferința ei să atingă paroxismul. Are, uneori, momente, clipe de speranță, când crede sau poate că își impune să creadă că războiul se va sfârși, până la venirea iernii și atunci... nu mai este cazul să împletească puloverul „pentru fiul ei”.
Dar cum în haiku, totul se petrece ACUM și AICI, gândesc că, ascultând noile „știri de război”, înțelege că trebuie să continue tricotatul; scama de speranță se spulberă- trăire sugerată de locuțiunea adverbială „din nou”. Va fi război și-n iarna ce va veni.
Atât denotativ cât și conotativ, poemul este bogat în sugestii, transmițând trăiri intense, dar mărturisesc că mă străduiesc să-i găsesc un kigo. Am citit comentariul domnului Atanasiu și m-am gândit, ca și dumnealui, că ar putea fi „puloverul”, ca sugestie a anotimpului friguros, însă nu știu ce înseamnă ACUM, în acest context; nu știu când ascultă știrile... poate e vară, poate e toamnă și află de la știri că se prelungește războiul.
Altfel, poemul este plin de înțelesuri, de sugestii.
Sîntem
o comunitate ciudată. Citim și, eventual, dăm like-uri. Nu discutăm. Nici nu
răspundem la întrebări. Vă asigur că întrebările nu sînt retorice. Adică nu
le-am pus de florile mărului. Nu am răspunsurile. Acelea care să fie
indiscutabile, dar am opinii pe care le pot spune cu claritate. Și am să le
spun.
Care să fie relația dintre imagine și poem?
În cazul imaginii și poemului Lavanei, e limpede că poemul nu descrie imaginea. Deloc. Nu știu mai mult decît că ea este și un fotograf foarte bun. S-ar putea ca imaginea să nu fie o fotografie a ei. Poate a fost una din imaginile date de organizatori pentru a-i atașa un poem. Importantă este însă distanța dintre imagine și poem. Refuzul categoric de a folosi în poem vreun element din imagine.
Mi-e greu să găsesc între cele două o legătură pe care s-o spovedesc. Neîndoielnic însă o simt. Sîrma ghimpată este un semn al ostilității, al îngrădirii, al obstacolelor insurmontabile. Dar, contrar impresiei de vigoare a metalului, în fotografie, buburuza este prinsă în țesătura delicată și aparent fragilă a firelor de păianjen. Sugestia care apropie imaginea de poem este doar această acaparare în mic într-un ochi al sîrmei care cu siguranță se multiplică și se amplifică pentru uzanța belicoasă a omului.
1. relația imagine -
poem: trei persoane stau la o masă rotundă și comentează, probabil, știrile
despre război, urmărite la TV ori ascultate la radio; presupun că discuția are
loc iarna și atunci...
2. „puloverul” este kigo
de iarnă; mama se apucă „din nou” de tricotat, fiindcă află că fiul nu vine
acasă - războiul continuă...
3. este haiku.
Mai
târziu, în altă parte, am văzut imaginea cu sârma ghimpată... Inițial, eu am
luat de bună fotogr. asta...
Sârma
ghimpată poate sugera trăirile mamei în raport cu războiul, dacă-i atașez acest
poem; sârma e „ghimpată” ca să zgârâie, să provoace durere, să distrugă,
să-mpiedice trecerea dincolo de ea; înseamnă durere, izolare, frici, moarte...
Da, am găsit imaginea cu sârma ghimpată... în clar...o gărgăriță captivă în
pânza păianjenului... țesută în sârma ghimpată - un zbor întrerupt...; și de
aici alte și alte sugestii: fiul captiv în păienjenișul războiului, mama - în
„brațele” disperării, fricii, durerii maxime. Haikuul nu descrie cadrul
imaginii, ci este creat pe baza sugestiilor elementelor care o compun, ceea ce
mie îmi place foarte mult. Da, este HAIKU, păcat că nu știu limba lui Shakespeare...chiar
îmi place!
Răspund
și la celelalte două întrebări:
Are poemul kigo?
Înclin să cred că nu are kigo. Decît să accept un kigo tras de păr, prefer să accept că există și poeme care în loc de kigo folosesc „cuvinte cheie”. Jim Kacian consideră că există o alternativă la existenţa în haiku a unui kigo. El pune în evidenţă faptul că există deja suficiente poeme care funcţionează ca haiku-uri deşi nu au kigo (poeme care, de obicei, sînt expediate sub numele de senryu sau haiku-uri nonsezonale), dar conţin cuvinte cheie, care îndeplinesc aceeaşi funcţie ca şi kigo-ul. Cuvintele cheie nu pot fi asociate neechivoc cu vreun anotimp sau pot fi asociate cu toate, ele sînt însă capabile să evoce o întreagă atmosferă care face ca poemul să crească din interior, să dospească de sugestii şi aluzii, poate chiar mai mult decît ar face-o un kigo oarecare.
Mai multe despre kigo și cuvintele cheie puteți citi aici:
http://en.calameo.com/read/000002246dae751347441
Este sau nu haiku?
Înclin să cred că elementele formale care sînt considerate mărcile haiku-ului – numărul de silabe, kigo, kireji – nu reprezintă esența poemului. Sau că existența lor nu garantează calitatea poemului. De aceea cred că merită apreciate în primul rînd calitățile care dau poemului consistență, cum ar fi tensiunea, stilul eliptic, laconismul, prezența unei viziuni alegorice, obiectivitatea elementelor de compoziție, discreția în privința emoției, surdina în sugerarea ei.
În cazul de față, poemul este haiku, și este unul bun, pentru că, deși nu are kigo, are multe din calitățile enumerate mai sus.
...
cuvântul-cheie poate fi și kigo...
Da,
așa ca-n poză
Și,
revenind asupra poemului discutat, cuvîntul cheie este războiul și nu
puloverul.
Da,
așa este, în acest context, „război” este cuvântul-cheie. Am făcut anterior o
observație cu caracter general referitoare la faptul că este posibil ca un
termen cu rol de kigo să fie, în aceleși timp, cuvânt-cheie.
Oricît
ai fi de doritor să găsești în acest poem un kigo, el va fi unul tras de păr. O
să mă hazardez să încerc. Ar putea fi puloverul. Obiect de îmbrăcăminte care ar
simboliza iarna. Dar prefer să mă gîndesc că de fapt el simbolizează aici mai
mult căldura dragostei materne care desfide vreun anotimp. Este asezonală. Sau
suprasezonală?
Chiar
dacă accept că ar exista acest kigo, războiul și suferința mamei surclasează
sezonalul și-și adjudecă cu mai multă îndreptățire puloverul. Au mai multă
greutate. Sînt decisive. De fapt, ce face mama tricotînd este un răspuns
codificat de multă vreme la asemenea circumstanțe. Mama este o Penelopă care
așteaptă cu credință dar și cu disperare întoarcerea fiului și repetă trucul
țesutului și desfăcutului pînzei. Gestul este încărcat cu nuanțe suplimentare
pentru cine recunoaște obiceiul încă destul de aproape de vremurile noastre al
reciclării aproape fără capăt al firelor deșirînd un pulover vechi pentru a
tricota din ghemele rezultate unul nou. Materialul textil devine un fel de
liant al familiei și, pentru că la desfăcut se pierde ceva din el, puloverul va
fi refăcut încet-încet pentru copiii tot mai mici.
Nici
natura nu este menționată în niciun fel în textul poemului. Războiul,
puloverul, mama sînt elemente care fac parte din recuzita umană. Și, în ciuda
acestora, poemul nu are nicio tentă umoristică ca să poată fi măcar senryu.
Avem de a face prin urmare cu un poem cu recuzită umană și tonalitate serioasă,
neîncadrabil în canonul clasic. Conform „regulilor”, poemul n-ar fi nici haiku,
nici senryu pentru că nu are kigo și nu combină corect natura cu seriosul sau
umanul cu ironia. Silabele nu le mai număr.
Și
totuși, în poem există o juxtapunere validă, fapte din domenii suficient de
diferite care pînă la urmă, într-un context mai larg, devin convergente: fiul
este la război și mama îngrijorată ascultă știrile și tricotează pentru el.
Textul, suficient de eliptic, notează obiectiv faptele. Păstrînd discreția,
poemul sugerează trăirile, dar nu le menționează. Evită să le numească. Există
două cuvinte din care iradiază mai pregnant emoția: din nou. Această insistență
oarecum neajutorată: dacă fiul ar fi aici, din cînd în cînd ar mai putea proba
ce a făcut deja. Așa, presupunînd că a mai slăbit, trebuie să deșire tot și să
o ia mereu de la început.
Să
fie oare suficiente juxtapunerea, obiectivitatea, stilul eliptic, surdina
emoțională pentru a mai putea revendica numele de haiku pentru acest poem? Și
altele asemenea lui…
Ai
vazut filmuletul? Eu am ascultat cateva secunde, dar nu am inteles. Si sonorul
era slab, dar nici eu nu stiu limba engleza. La minutul 5 discuta desre haikuul
Lavanei.
L-am
văzut, dar nu sînt în stare să urmăresc ce spun. Poate se milostivește cineva
de neputința noastră.
Am
rugat deja pe cine stie limba engleza sa ne spuna ce a inteles din film.
Sîntem
o comunitate ciudată. Citim și, eventual, dăm like-uri. Nu discutăm. Nici nu
răspundem la întrebări. Vă asigur că întrebările nu sînt retorice. Adică nu
le-am pus de florile mărului. Nu am răspunsurile. Acelea care să fie
indiscutabile, dar am opinii pe care le pot spune cu claritate. Și am să le
spun.
Care să fie relația dintre imagine și poem?
În cazul imaginii și poemului Lavanei, e limpede că poemul nu descrie imaginea. Deloc. Nu știu mai mult decît că ea este și un fotograf foarte bun. S-ar putea ca imaginea să nu fie o fotografie a ei. Poate a fost una din imaginile date de organizatori pentru a-i atașa un poem. Importantă este însă distanța dintre imagine și poem. Refuzul categoric de a folosi în poem vreun element din imagine.
Mi-e greu să găsesc între cele două o legătură pe care s-o spovedesc. Neîndoielnic însă o simt. Sîrma ghimpată este un semn al ostilității, al îngrădirii, al obstacolelor insurmontabile. Dar, contrar impresiei de vigoare a metalului, în fotografie, buburuza este prinsă în țesătura delicată și aparent fragilă a firelor de păianjen. Sugestia care apropie imaginea de poem este doar această acaparare în mic într-un ochi al sîrmei care cu siguranță se multiplică și se amplifică pentru uzanța belicoasă a omului.
Are poemul kigo?
Înclin să cred că nu are kigo. Decît să accept un kigo tras de păr, prefer să accept că există și poeme care în loc de kigo folosesc „cuvinte cheie”. Jim Kacian consideră că există o alternativă la existenţa în haiku a unui kigo. El pune în evidenţă faptul că există deja suficiente poeme care funcţionează ca haiku-uri deşi nu au kigo (poeme care, de obicei, sînt expediate sub numele de senryu sau haiku-uri nonsezonale), dar conţin cuvinte cheie, care îndeplinesc aceeaşi funcţie ca şi kigo-ul. Cuvintele cheie nu pot fi asociate neechivoc cu vreun anotimp sau pot fi asociate cu toate, ele sînt însă capabile să evoce o întreagă atmosferă care face ca poemul să crească din interior, să dospească de sugestii şi aluzii, poate chiar mai mult decît ar face-o un kigo oarecare.
Mai multe despre kigo și cuvintele cheie puteți citi aici:
http://en.calameo.com/read/000002246dae751347441 pagina 21
Este sau nu haiku?
Înclin să cred că elementele formale care sînt considerate mărcile haiku-ului – numărul de silabe, kigo, kireji – nu reprezintă esența poemului. Sau că existența lor nu garantează calitatea poemului. De aceea cred că merită apreciate în primul rînd calitățile care dau poemului consistență, cum ar fi tensiunea, stilul eliptic, laconismul, prezența unei viziuni alegorice, obiectivitatea elementelor de compoziție, discreția în privința emoției, surdina în sugerarea ei.
În cazul de față, poemul este haiku, și este unul bun, pentru că, deși nu are kigo, are multe din calitățile enumerate mai sus.
Fotografia
este a Lavanei. În plus, ştiu că am discutat cu ea despre ceea ce îmi place să
fac atunci când sunt obosită: să tricotez. Mi-a spus că a scris poemul cu
tricotatul. Abia în 29 mai am văzut foto-haikuul. E în postarea mea de pe
Prezente româneşti pe care ai retusat-o.
Nu
cred nici eu ca poemul are kigo. Eu cred ca e vorba foarte mult de psihologie
in acest poem, de natura umana. Tragedia razboiului se "impleteste"
cu gestul de anxietate al mamei care tricoteaza din nou puloverul, asteptand,
sperand ca fiul ei sa se intoarca din razboi, ca totul sa se termine cu bine.
Pe vremuri de razboi, cand nu se stie ce se va intampla cu cei dragi, atentia
oamenilor nu se mai concentreaza pe natura, anotimpurile nu mai conteaza,
atentia se concentreaza pe detalii mici, pe gesturi pe care le facem pentru a
cauta un confort. Kigo-ul lipseste din poezie, dar totul se completeaza cu
ajutorul imaginii. Buburuza cred ca e indiciul sezonal. Asociat cu primavara,
cu anotimpul sperantei,si in acelasi timp e si un simbol al norocului si
protectiei. In fotografie vedem un contrast, sarma ghimpata, care poate fi un
simbol al pericolului, al vestilor din razboi din poeziei si buburuza, simbol
al protectiei, echivalent al crosetarii puloverului. De asemenea, vedem
contrastul intre fragilitatea buburuzei si duritatea sarmei ghimpate. Buburuza
poate fi simbolul vietilor omenesti din timpul razboiului, sarma, simbolul
razboiului, iar faptul ca buburuza e un simbol al norocului poate duce cu
gandul la speranta supravietuirii celor dragi in vreme de razboi.
Pentru
mine puloverul nu e kigo de iarna, pentru ca mama nu croseteaza puloverul chiar
in timp ce e iarna, ci inainte, gandindu-se la viitor. In acest caz, la caldura
revederii si la o incercare a ei de a-si proteja fiul asa cum poate in
conditiile date. In plus, de ce tricoteaza din nou? Pentru a da timpul inapoi?
Pentru a sugera dorinta ei de intoarcere in trecut pe vremea cand razboiul inca
nu incepuse si cu totii erau in siguranta?
Postez
traducerea comentariilor despre poemul Lavanei Kray din filmulet: Primul lucru
pe care l-am observat a fost compoziția fotografiei și modul în care iti atrage
atenția cu buburuza. Apoi am observat pânza de păianjen, care pentru mine arata
trecerea timpului. Poate că ne spune că sârma ghimpată se afla acolo de mai
mult timp. Fotografia ne prezinta in principal doar o sârmă ghimpată, dar,
atunci când imaginea e pusa în cuvinte, am fost impresionat de faptul că
autorul a extins interpretarea fotografiei, imaginându-si o lume de dincolo de
ea, pentru a vorbi despre război.
***
Mi s-a parut ca sârmă ghimpată ascutita contrastează frumos cu gingășia gărgăriței.Buburuzele sunt simboluri ale norocului. Norocul a aterizat pe acest fir de sarma ascuțit și nu foarte plăcut, si nici prietenos. Buburuza este un simbol al speranței, al norocului. Cea mai mare speranță a fiecarei mame este sa-i vina din nou copilul acasă și ca va fi în siguranță. Se observa două utilizări ale cuvântului "nou": „news” = stire, noutate, in sensul ca poate s-a încheiat razboiul, poate exista o pauza, poate totul s-a sfarsit. Apoi, tricotatul din nou - încă o dată, mama tricoteaza puloverul pentru fiul ei.
***
Cînd am văzut prima dată cuvintele "vesti despre război", m-am gândit că mama tocmai a primit vestea că un război tocmai ar fi început. Și că fiul ei pleca la război. Dar acum cred că poate fi exact opusul. Că fiul ei era deja în război, și că a sosit vestea că războiul s-ar putea de fapt sa se încheie.
***
Ceea ce m-a intrigat cel mai mult a fost când m-am gândit la emoțiile mamei, si la ce trebuie să-i fi trecut prin minte in timp ce așteaptă întoarcerea fiului ei. Mama tricoteaza cu seriozitate un pulover pentru fiul ei, care poate sau nu sa fi ucis oameni în timpul războiului. Dar ea nu are cum să știe. Tot ce poate face este să aștepte, tanjind la intoarcerea sa. Sunt atât de multe lucruri pe care mi le pot imagina. Acest foto-haiku mi-a pus intr-adevar imaginația la lucru.
***
Am crezut că există o legătură între nodul de pe sârma ghimpată și actiunea mamei de a tricota. Acea imagine într-adevăr mi-a facut inima sa se stranga. Poate că tricoteaza înconjurata de un gard de sârmă ghimpată, continuând să tricoteze pentru fiul ei, cu toate că oamenii ii spun că el este cel mai probabil mort. Speranța mamei, care se invecineaza cu negarea, crezand ca fiul ei va veni acasă, e dureroasa. Pot crea mai multe piese de teatru numai din acest foto-haiku.
Îţi
mulţumesc, Ana, pentru traducere! E limpede că japonezii interpretează într-un
mod specific un haiku sau o haiga.
Și
eu îi mulțumesc Anei. Și, citind acum ce au spus moderatorii acestui proiect,
îmi dau seama că și imaginația lor a fost stimulată diferit de la om la om.
Mă bucur că pînă la urmă ni s-au dezlegat limbile. Și că, în ciuda diversității de emoții și situații invocate, toate traseele au pornit de la puținele detalii existente în fotografie și în poem.
Mă bucur că pînă la urmă ni s-au dezlegat limbile. Și că, în ciuda diversității de emoții și situații invocate, toate traseele au pornit de la puținele detalii existente în fotografie și în poem.
Două lucruri cred că au devenit clare pentru toată lumea. Primul este acela că tocmai concizia textului a născut o ambiguitate și o multiplicare a contextelor imaginate de fiecare cititor. Faptul că nimic textual nu a menționat vreo emoție nu a făcut ca afectele să nu prolifereze. Fiecare a explorat un traseu al propriei emoții, închipuind o poveste, dar a revenit de fiecare dată la reperele de la care a plecat încercînd să nu delireze prea tare. Derapajul a fost mereu controlat.
Al doilea este acela că traseul fiecăruia a fost ghidat mai curînd de experiența sa personală legată de elementele întîlnite în poem și în fotografie. Dar fiecare, întorcîndu-se la ele, și-a ajustat trăirile încercînd să găsească un numitor comun valabil pentru a putea să reziste forței centrifuge care l-ar fi îndepărtat prea tare de ale celorlalți.
E de crezut că marea forță a poemului este tocmai acest echilibru între ambiguitate și coerență.
Observ
că japonezii interpretează haikuul ca și noi, iar noi îl interpretăm ca și ei,
cu interes, cu plăcere, cu pasiune, cu dragoste, cu înțelegere...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu