Ceață densă

January 19, 2016 (Mainichi Japan)

fog

and so on--

--

Cezar Ciobîcă (Botoșani, România)

Selected by Isamu Hashimoto

ceață

 și tot așa –

…

Recunosc, de data asta scriu despre acest poem provocat. Autorul m-a stîrnit așa: Sunt curios – mi-a spus el - ce ați putea scrie despre haiku-ul meu publicat azi pe Mainichi. În engleză are doar 4 silabe, în română, 9. Ultimul vers n-are niciun cuvânt...

Și eu sînt la fel de curios. Să văd deci ce iese... Înainte de a purcede la treabă, pot spune însă două lucruri. Trebuie să ai mult curaj să scrii un asemenea poem care sfidează canoanele formale ale genului. Și mai trebuie să ai și siguranța unei competențe îndelung exersate ca să simți legitimitatea încercării. De data asta îndrăzneala este urmarea firească a stăpînirii unor mijloace care explorează și alte căi de compunere care contractă și mai mult poemul.

În traducerea în română, pe care autorul nu mi-a furnizat-o, am ales varianta de mai sus, deși, după indiciile primite, cred că versul din mijloc, de 7 silabe, ar fi sunat mai degrabă așa: și așa mai departe, cochetînd cu expresia consacrată de la finalul unei enumerări care ne comunică o continuitate (monotonă) care nu mai are rost să fie menționată explicit. Intervenția mea este deja o interpretare a continuității, punînd un accent suplimentar pe repetiție și persistență, pe o sporire a intensității cu care e percepută. Un fel de pururea care nu mai e doar unul apatic, ci devine sîcîitor.

Ceața, așa singură, cheamă sau trimite la un context situațional. Pe plan senzorial, simți pîcla umedă și rece care te înconjoară și care încearcă să te pătrundă. Simți negura care îți închide orizontul și-ți reduce drastic vizibilitatea. Dintr-odată, te poți simți rătăcit și dezorientat, nu mai ai repere, totul este estompat și surdinizat dacă nu de-a dreptul pierit. Te afli însingurat și izolat într-un mediu advers, incapabil să te descurci. Dacă ești mai slab de înger, intri în panică. Chiar și la figurat, a fi în ceață înseamnă și e resimțit ca o disoluție, ca o degradare a situației normale, ca o pierdere a reperelor. Pe plan psihic, înnegurarea, tulburarea, atmosfera apăsătoare sînt dezolante și depresive.

Resimți ceața ca și cum te-ar fi luat în stăpînire. Nu e nevoie să o mai contempli pentru că te invadează și te înrobește deja. Se insinuează nu doar în trupul ci și în mintea și-n sufletul tău. Ești deja al ei. A devenit condiția ta. Mai poți să meditezi doar la dimensiunile ei. Și, dacă din punct de vedere spiritual ești deja copleșit de ceață, dimensiunea spațială ți se pare insondabilă pentru că semnalele care ajung la tine sînt serios distorsionate. Speri sau ai mai putea spera să se ridice, să se destrame, să fie zvîntată de soare. Să nu dureze de-a pururi.

Dar momentul haiku este tocmai cel al ceții stabile, așezate, statornicite. Și ce poate fi mai expresiv atunci cînd vrei să faci pe cineva sensibil la această calamitate decît să invoci durata ei fără limită, continuitatea – și așa (tot) mai departe… Ceață fără hotare. Și resemnare. Tăcută, exprimată prin punctele de suspensie. Și suspendarea vorbelor și-a gîndurilor.

Evident, în final, cînd poemul decolează, mesajul lui este acela al semnalării unei stări existențiale de degringoladă, de bulversare și debusolare, poate într-o lume mohorîtă în care nu se întrevede nicio geană de senin.