În mod obişnuit, tema concursului nostru kukai este folosirea
unui cuvînt dat în compunerea poemului. Cuvîntul propus este de regulă unul cu
rezonanţă simbolică sezonieră, în limbaj specializat nipon: kigo. De data asta, cuvîntul brazdă (sau altele din familia lui,
admise şi ele în construcţia poemului) este unul care, înglobat cu abilitate
poemului, poate face ca spaţiul său interior să se umple de ecourile cîmpurilor
pregătite pentru un nou ciclu vegetativ. Aratul în sine are valenţe simbolice
multiple dincolo de împletirea dintre grija cultivatorului şi fireasca
izbucnire a noului anotimp, cum ar fi descălecarea sau întemeierea şi
hotărnicirea.
Dincolo de sensul principal de fîşie de pămînt răsurnată de
plug (de unde şi bucată de pămînt înierbată transferată în alt loc, strat de
legume sau flori din grădină, rînd de iarbă sau de grîu cosit), brazda a
devenit şi urmă, dîră, trăsătură, pîrtie. A
se da pe brazdă face din arătură o paradigmă a ordinii. În fine, brazdele,
mai apăsat metaforizate, au devenit adînciturile pe care timpul le imprimă pe
feţele oamenilor – cute, riduri, zbîrcituri.
Cuvîntul avea din start o zestre semantică suficient de
bogată pentru a putea face atît aluzii la renaşterea naturii, cît şi, în sens
invers, la involuţia care lasă semne indestructibile pe chipul omului în
vîrstă. Fiecare legată de emoţia caracteristică. Să vedem cum s-au descurcat
participanţii.
brazde pe țarini
acoperă sămânța -
zvon de-nviere
Mihai Talaşman
brazde de tractor -
controlori de calitate
trei berze
Florin Grigoriu
brazdă reavănă
–
un hârciog
așteaptă
semănătorii
Dan Norea
Primul poem rămîne fixat doar pe sugestia agrară amplificată
prin împletirea cu motivul religios al Învierii. Cel de al doilea, uşor hîtru,
fără să iasă din orizontul campestru, amendează agricultura mecanizată prin
prezenţa unei supravegheri experte. Ultimul avertizează asupra concurenţei –
brazda reavănă e deja un semn ambiguu, poate aduce belşug omului dar şi
prădătorilor.
În următoarele trei poeme, brazdele încep să migreze din
locul de baştină spre chipul care exprimă acum emoţia mai mult sau mai puţin
ascunsă a celui care are în grijă brazdele cîmpului. Orice aplatizare a
brazdelor de afară, adînceşte parcă o nouă cută a gîndului şi a sufletului
îngrijorat.
plugul ruginit
–
pe chipul
bătrânului
încă o brazdă
Claudia Ramona Codău
secetă mare -
pe fruntea ţăranului
o nouă brazdă
Tincuţa
Horonceanu Bernevic
câmp plin de brazde -
pe chipul ţãranului
cute ascunse
Mircea Teculescu
Dar, pentru puţină vreme, odată dovedită lucrarea, fruntea
ţăranului pare să-şi fi transferat toate grijile în brazdele bine întinse ale
ogorului. Ultimul poem pare să ne sugereze o relaţie invers proporţională între
brazdele ogorului şi cele trase acum pe şavalet. Să fie vorba şi de rugina
bunicului? Să se fi chivernisit într-atîta încît s-a dedulcit la preocupări
boiereşti? E poate într-un azil şi şevaletul îi ostoieşte măcar în parte vechi
nostalgii?
ultima brazdă –
în sfârşit fruntea tatei
se descreţeşte
Petru-Ioan Gârda
plugul ruginit –
bunicul desenează
brazde pe șevalet
Genovel-Florentin
Frăţilă
Tot la finalul arăturii sîntem şi acum,
dar arătura din poem este doar aparent una pur si simpu agricolă:
ultima brazdă –
vechi rădăcini întoarse
către lumină
Eduard Ţară
Într-o
primă interpretare, pe care ne-o permite textul, acum este vorba de o reîntoarcere
a plugarului (rătăcitor o vreme) la îndeletnicirea strămoşească. Sigur, sub
această înscenare alegorică putem accepta nestingheriţi aducerea rădăcinilor la
lumină, dar trebuie să luăm aminte mai mult la o arătură de duh prin care ne
redescoperim rădăcinile spirituale. Căci, altfel vorbind, în lumea vegetală
funcţionează (tot cu un sens alegoric) înţelepciunea
de grădină de care aminteşte atît de pilduitor Blaga: “Ce ne-nvaţă pomul sfînt? / Cine are în adînc / pe la morţi vreo
rădăcină / să şi-o ţină sub pămînt / neatinsă de lumină.” Rădăcinile scoase
la lumină riscă să se usuce: “Decît
orişice lumină / mult mai rodnică e taina. / Dacă vrei visul să-ţi ţină, /
peste nud întinde haina.” Întoarcerea la lumină a rădăcinilor de duh se
petrece doar simbolic, în taină, şi nicidecum aşa cum vedem că se întîmplă cînd
ară plugul.
Poemul cel mai bine realizat prin
simplitatea aducerii faţă-n faţă a unor opoziţii complementare este:
brazdele adânci –
tot mai înalt
cântecul
ciocârliilor
Cornel C. Costea
În
maniera obiectivă a două imagini oglindindu-se una în alta, putem vorbi de un
haiku imnic. Primăvara se expandează prin lucrarea simultană a cîmpului şi a
înaltului. Ciocîrliile şi plugarii adîncesc fiecare cuprinsul înfiorîndu-l cu
propriile armonii întrepătrunse.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu