Sînt versuri care-ţi rămîn imprimate în memorie ca un fel de
peceţi ale destinului. Memorabile pentru că le-ai întîlnit într-un moment în
care te-au marcat pentru totdeauna, devenind
un crez, un fel de deviză a fiinţei tale. Scoarţa s-a ales în acea clipă cu un
creţ în plus, ireversibil.
Trei dintre ele sună aşa: robit(ă)
ispitelor mele / pun lauri de lacrimi / pe fruntea uscatelor stele.
Autoarea este Anais Nersesian, un nume puţin cunoscut, poetă română de origine
armeană. Ceea ce m-a fulgerat atunci cînd am citit versurile a fost acel adevăr
organic, viu, plin de sevă, care reuşeşte să transfere toată epopeea apei care
circulă în atmosferă pentru a face posibilă viaţa într-o alegorie cosmică a
duhului.
Mi s-a
părut o condensată definiţie lirică a prestaţiei existenţiale în lumea
sublunară. O descătuşare a energiei pasionale, care, odată cu gloria de a iubi
fără măsură, îşi cucereşte binemeritata pedeapsă a lacrimii. Şi poate mărturisi
cu mîna pe inimă, la fel cu Blaga, la judecata de pe urmă:
Am ispăşit
cu suferinţi - o mie.
Am ispăşit
cu cite-o bucurie.
Distante,
intangibile, geroase, stelele strălucesc suveran pe firmamentul moralităţii,
aşteptînd cu nedisimulată aroganţă omagiul nostru. Din înălţimea incoruptibilităţii
lor ne veghează şi ne călăuzesc vieţile robite
ispitelor de jos, pămîntene.
Tentaţii
nedemn-păcătoase, seve ale aventurii, ale încercărilor şi căutărilor, ispitele
sînt totuşi substanţa vieţilor noastre. Şi dacă, într-o perspectivă defetistă,
toată strădania noastră pare a fi compromisă, grevată unui potop de lacrimi
penitente, plîngîndu-ne starea de neputinţă şi neajutorare, într-o alta, eroic
recuperatoare, ea îşi regăseşte doar astfel rostul revigorarînd şi
împrospătînd, revitalizînd stelele pîndite de uscăciune, de sterilitate şi
veştejire.
Laurii
înlăcrimaţi nu onorează însă doar virtutea stelelor, ci sînt de-a dreptul
nutritivi, tonifianţi (hrănesc cu ea
– cu lacrima, spune tot Blaga – nu ştiu
ce firavă stea), le salvează de o gloriolă neînduplecată şi anemică –
inumană. Şi le umanizează prin aportul de energie vitală al îndrăznelilor
umane. Le readuc sîngele-n obraji. Le îmbujorează – le ruşinează şi le
însănătoşesc.
*
Fără versurile de mai sus, poemul Marcelei Ignătescu nu mi s-ar
fi părut atît de intim de la prima citire:
clipesc de sete -
cumpăna scoate apa
s-o dea stelelor
Iată cît de firesc se petrec
minunile de toate zilele. Şi cît de simplu este metabolismul acestui organism
de duh atît de bine cumpănit. Sugestia, aproape imposibil de ratat, este că
activitatea umană care-şi merită numele adapă mereu stelele. Care nu uită
niciodată să ne facă complice cu ochiul.
*
cu haina pe
braţ -
şi pajiştea-şi descheie
păpădiile
Cu
haina pe braţ este un gest de eliberare primăvăratec, de recunoaştere a
faptului că vremea ţi-a luat-o un pic înainte. Că prudenţa excesivă te-a făcut să
te îmbraci încă prea gros. Într-un fel însă, el reiterează gestul mitic al
Babei Dochia care-şi leapădă cojoacele.
Odată scoasă haina, din lejeritatea
atitudinii emană toată atmosfera efervescentă a anotimpului. Primăvara
contaminează totul şi solicită consimţirea. Gestul pe care-l face fiecare
persoană capătă, fără accentele emfatice ale popii din Rudeni, ceva din alura
unui simbol al descătuşării:
Şi cu plosca
ridicată,
Zugrăvit pe
cerul gol,
Popa capătă
deodată
Măreţie de
simbol.
Pare normal ca lucrurile din jur să
devină ecoul, să ţină isonul, să împărtăşească aceeaşi stare euforică.
Descheierea nasturilor este unanimă. Şi ce pot fi oare păpădiile galbene care
au năpădit iarba decît bumbii pe care pămîntul şi i-a scos din cheutori ca să
se expună mai bine soarelui?
*
Căderea petalelor te ispiteşte să cazi în păcatul suficienţei
şi al platitudinii metaforice. Şi care este el pentru tot ce cade de sus? Totul
se cerne. Abia atunci faci efortul de a scăpa de banalitatea asociaţiei.
Ţi-aduci aminte că, de curînd, cineva a profitat de locul comun acuzînd de
abundenţa zăpezii o sită (cerească) decalibrată.
Dar, pînă una-alta, îţi vine-n minte ciurul de mălai, unde ciurul împrumutat sau înapoiat este o unitate
de măsură. Şi de aici la ciurul de mălai pe care ar fi fost luaţi copiii
neascultători de la ţigani nu-i distanţă mare cînd mintea asociază sprinţar.
A necăji tandru copiii e o obişnuinţă a adulţilor şi
amintirea faptului că s-ar putea să fie doar cumpăraţi pe nimica toată este
destul de neplăcută. Dar la ce ar fi buni bunicii dacă nu să-mpace copilul bosumflat.
Şi, dacă tot e primăvară, ce poate închipui bunica, inspirată de căderea
petalelor, ca să mai ostoiască supărarea nepoatei:
buna-nfloreşte:
pe tine au dat doar un
ciur de petale
