Poemul Mariei Tirenescu, de care va fi vorba mai jos, este, într-un anume fel, ecoul altor două poeme în care unul din elementele de recuzită este creionul. Este îmbucurător că şi autorii noştri de haiku perpetuează un motiv şi reuşesc să improvizeze făcînd variaţii pe aceeaşi temă. În cazul de faţă, cum se va vedea, este evident faptul că nu se merge pe linia exploatării facile a unor clişee de genul cerşetorului, orbului, orfanului, bătrînului sau copilului. Fiecare dintre poemele care fac aluzie la cel originar reuşind să fie original.
Primăvară –
copilul ascute
creionul verde
Elena Manta-Ciubotariu
pastel de toamnă -
din nou între creioane
unul fără vârf
Ana Urma
Poemul Elenei Manta Ciubotariu ne sugerează că vestitorul primăverii ar fi copilul care ascute creionul verde. Căci nu mai ştii bine dacă primăvara nu erupe cumva din creionul ascuţit cu bucurie de copil. Oricum, pare să existe o misterioasă solidaritate între ascuţirea creionului şi renaşterea vegetaţiei.
Observăm, în poemul Anei Urma, o simetrie inversă în ton cu semnificaţia anotimpului: creionul se ascute cînd irumpe viaţa vegetală şi se rupe cînd natura se ofileşte. Odată cu toamna, creionul, simbol al vegetaţiei veştejite, se epuizează, osteneşte, se anemiază şi-şi pierde puterea de a mai zugrăvi. Se molipseşte şi el de boala lumii.
Maria Tirenescu reia ideea, dar imaginile ei implică o meditaţie mai profundă. Scena este aceea a unui sfîrşit anunţat, iar creionul fără vîrf are implicaţii mult mai serioase şi mai directe în sfera umană. Aşa mut, abdicînd faţă-n faţă cu iarna, autorul pare să intoneze un cîntec de lebădă.
Pe foaia goală
doar un creion fără vârf –
ninge ca-n poveşti
Maria Tirenescu
Pare a fi totodată mărturisirea sinceră a unui artist care a ajuns la înţelegerea umilă a nevolniciei artei sale faţă cu această ninsoare fabuloasă. Foaia albă este un pandant al zăpezilor de altădată. Creionul bont n-a putut birui, nici de data asta, candoarea inepuizabilă a poveştilor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu