Adjectivul (I)

Adjectivul determină un substantiv şi numeşte o însuşire a lucrului (obiect, fiinţă, idee) numit de substantiv. Determină în sensul că afirmă, precizează, marchează, consemnează, defineşte calităţi, trăsături, particularităţi (de regulă reale) ale lucrului în cauză.

Haiku-ul tinde să ne aducă în conştiinţă (în minte şi-n suflet) imagini ale lucrurilor (obiecte, fiinţe, idei) pe care le numesc în special substantivele, dar şi ale acţiunilor şi întîmplărilor pe care le numesc şi substantivele, şi verbele. Reprezentările pe care le evocă poemul sînt imagini complexe în care conţinutul cognitiv se amestecă totdeauna cu sugestii emoţionale şi aluzii culturale şi simbolice. Cu cît este mai puţin determinat (prin adjective sau adverbe) lucrul evocat, cu atît este mai amplu evantaiul de sugestii, haloul afectiv şi spiritual care-l însoţeşte. Indeterminarea dă libertate sensului, iar ambiguitatea favorizează bogăţia interpretării. Iar vagul are detenta dinamismului.

E de înţeles prin urmare că adjectivul trebuie folosit cu maximă parcimonie şi că a nu consemna trăsăturile lucrului evocat are o serie de avantaje pentru haiku:

· evită menţionarea expresă şi inutilă a unor însuşiri ştiute, previzibile, deductibile, redundante

· economiseşte în acest fel spaţiul textual, destinîndu-l altor cuvinte care aduc informaţie utilă

· nu constrînge şi nu dăscăleşte cititorul, ci îl provoacă şi îi activează imaginaţia

· lasă lucrul în deplinătatea libertăţii pentru a sugera ce este de înţeles prin comportament său, prin scena în care este implicat, prin simpla desfăşurare a evenimentelor.

*

O prejudecată comodă ne poate face să vedem în epitet doar un adjectiv cu funcţia de atribut. Un epitet este, etimologic vorbind, un cuvînt adăugat care conferă lucrului (substantivului sau verbului) de care e ataşat însuşiri neobişnuite. Epitetul nu atribuie obiectului trăsăturile sale caracteristice şi fireşti, ci pe acelea imaginate de autor sub imperiul trăirilor sale. Epitetul deformează deci percepţia corectă şi reală a obiectului cu intenţia de a-l determina pe cititor să adopte viziunea autorului.

Autorul de haiku refuză însă să contamineze lucrurile cu efuziunile sale sentimenatale şi să le corupă imaginea prin infuziunea fanteziei sale, atît din discreţia care-l caracterizează în ce priveşte mărturisirea trăirilor sale, cît şi pentru a nu denatura imaginea (care i le-a provocat şi) pe care vrea s-o aducă în faţa cititorului vie şi nealterată, în starea în care ea i-a produs iluminarea (starea de satori).

Merită reţinut faptul că nu orice element determinant (adjectiv sau adverb) este epitet. Este epitet doar atunci cînd intervine imaginaţia sau afectivitatea autorului deformînd imaginea reală a lucrului. Imaginea rezultată astfel înfăţişează lucrul aşa cum se reflectă el în simţirea şi în fantezia scriitorului. În rest e vorba de determinări neutre stilistic.

În plus, epitetul nu este o figură de stil în sine, ci numai un purtător de figuri de stil. Orice atribut, nume predicativ sau circumstanţial de mod este numit epitet când conţine în acelaşi timp o metaforă, o metonimie, o sinecdocă, o hiperbolă etc., sau când face el însuşi să apară o asemenea figură. Dacă nu cuprinde aşa ceva, atunci el nu este epitet.

*

Pentru modesta încercare de analiză de mai jos, am folosit antologia Luna în ţăndări selectînd poemele în care am găsit ajective. Statistic, lucrurile stau aşa:

(clic pe imagine pentru a o vedea mărită)

*

Prezenţa adjectivului poate fi ignorată în substantivele compuse unde sensul lui este absorbit de substantiv, ca de pildă în plop argintiu sau Vatra Luminoasă. Adjectivul nu mai are aici nicio independenţă şi nu poate fi substituit decît pierzînd sensul particular al numelui creat doar prin acea determinare.

Cum stau pe prispă
îmi odihnesc mâinile
pe Carul Mare

Vânt de toamnă -

fântâna arteziană

alungă trecătorii

Pe prispa casei,

trandafiri agăţători

pun chenar mamei

Viaţa la oraş.

De cînd nu am mai văzut

o stea căzătoare

Azi-noapte

zăpada ne-a astupat urmele –

încă un dosar clasat

La polul opus se situează adjectivele care sînt folosite ca epitete. Ele nu sînt legate de substantivele pe care le determină într-o manieră neutră semnalînd o trăsătură reală a lucrurilor, ci le atribuie acestora însuşiri bizare, nefireşti, improprii, izvorîte din trăirea şi fantezia autorului.

Astfel, lucrurilor li se atribuie metaforic însuşiri ale fiinţelor vii, plantelor comportamente animale:

Gară-n ars bărăgan.

Ornice Paul Garnier

ştirbe de ace

Cer înflorit –
într-o băltoacă
o petală de măr

În frunza palmei

o buburuză

dezleagă viclene răscruci

Noapte de vară.

Pe nisip adormită

umbra lanternei

Doi ciorapi în dungi

se usucă îmbrăţişaţi

în clarul lunii

Clar de lună –

foşnesc magnolii

trezite din somn

Sau totul este personificat căpătînd simţire, atitudini, metehne şi comportamente umane:

Lună nebună.

Nopţi cu murmur de musturi.

Cramele treze

Grădina tristă:

în coaja de nucă

ploaia-şi face cuib

Toamnă sihastră:

în cireşul desfrunzit

tremură o stea

Asfinţit blajin.

Iar mă-nvăluie teama –

Zădărnicie

Lăutar timid –

alt greier şi-a luat ecou

să umple noaptea

Tăcute mure...

Privesc lung printre frunze

cum moare toamna

Nuc singuratic.

În mijlocul grădinii ruginite

liniştea

Oraşul iarna –

dimineaţă uimită

de atâta alb

Nucile verii

înfiorate în crengi –

amare şi verzi

Lacul acelaşi

înfrigurat ori tandru –

doar broasca alta

Mâine voi fi departe.

Astăzi m-a oprit

primăvara visătoare

Dacă prima categorie de epitete pare să aducă un dinamism simbolic poemelor, înlesnind trecerea într-un alt plan al semnificaţiei, a doua este supărătoare prin modul ofensiv şi nedelicat în care ţine să ne impună viziunea autorului, în loc de a ne propune doar imagini netrucate afectiv.

O altă categorie de epitete, foloseşte o metaforizare mai cuminte, exagerînd doar puţin coloritul lucrurilor, alura persoanelor, starea locului:

Mă reazem de gând

cum de lumină toamna –

ca de un leu alb

Amurg sîngeriu

nici un bujor în grădini –

vântul doar vântul

În vals de Chopin

balerina firavă.

Toamna pe afară

Ceaţă şi brumă.

Două crizanteme

secerate de vânt

Plouă monoton

peste gara pustie

cu ceasul stricat

Uneori însă, epitetul găseşte în mod fericit un cuvînt care poate fi interpretat în mai multe sensuri:

Trestie spartă –
golul plin de cântece
rostuit de vânt

Poemul este saturat de aluziile înţelepciunii extrem orientale pentru care golul nu este văzut ca o lipsă, ci ca o virtualitate ce se cere împlinită. La fel cum pentru un celebru sculptor statuia există deja şi trebuie doar eliberată din blocul de marmură, trestia spartă (şi ea o negativitate valorizată) este doar un pretext pentru a crea un gol productiv pe care vîntul să-l ia în primire pentru a-şi rosti repertoriul.

O interesantă discuţie despre cuvîntul rost găsiţi la Noica, rostul este la origine tocmai golul menit să fie umplut pentru ca părţile unei construcţii să se îmbuce între ele devenind solidare (mai ales la cele din lemn). Ceva îşi găseşte rostul, se rostuieşte tocmai prin această aşezare, articulare în golul care-i este destinat pentru a intra într-o anumită ordine. Mai pătrăm sensul în devenire în expresia pe de rost, care însemnă a reproduce prin viu glas fără a citi, unde rost înseamnă gură, de unde şi verbul a rosti pentru a pune în ordine, a articula cuvintele.