Comentariile juriului la poemele lunii septembrie 2009

Manuela Miga

Majoritatea haiku-urilor se mulţumesc să descrie „vremea culesului” în diversele sale faze: în toi, în ultima zi, ba chiar în clipele iniţiale ale comercializării. Via se bucură de cea mai largă popularitate, apoi merele (roşii de preferinţă, unele printre frunze verzi, pentru contrast), porumbul („floarea” noastră naţională), nucile, ba chiar ciupercile, a căror vreme de cules nu e neapărat toamna. Printre reuşite aleg haiku-ul 4:

în aşteptare –

printre ştiuleţii culeşi

un biet şoricel

care ne prezintă un cules în două registre, colorându-l emoţional pe cel de-al doilea, deoarece ne face să ne identificăm cu micul rozător, cu speranţele şi spaimele lui, precum şi cu inteligenţa sa de a aştepta momentul potrivit. Şi în haiku-ul 12

cules de vie –

băiatul paznicului

cu ochii în lacrimi

autorul reuşeşte să ne emoţioneze fără a cădea în sentimentalism. Anticipând sfârşitul culesului, copilul ne face părtaşi la clipa în care tatăl lui va rămâne fără frumosul său „loc de muncă” şi el va trebui să-şi ia adio de la locul de joacă şi dulceaţa strugurilor.

Un cules aparte (55)

bolta cu stele –

vin de-mpărtăşanie

cules bob cu bob

ar fi avut de câştigat dacă ar fi fost prezentat în ordinea firească: întâi culesul, apoi privitul, degustatul. Aş propune:

bob cu bob culeg

vinul de-mpărtăşanie –

stele pe cer

În plus, cuvântul cer sugerează şi cerul gurii, unde lumina stelelor s-ar putea simţi în toată concreteţea ei, nu doar în strălucirea vizibilă a divinei licori.

(54) Capătul zilei –

bătrânul culegător

de coşuri goale

e foarte frumos construit etalând rezonanţa situaţiilor: coşurile sunt goale, culegătorul lipsit de putere e bătrân, ziua a expirat.

Un simpatic senryu-meniu-gurmand enumeră în al doilea vers „obiectul muncii” ajuns deja pe ştergarul mesenilor: struguri, pere, mere, nuci, versul final fiind rezervat produselor aduse de acasă – clisă, pită, şnaps.

O mai profundă abordare a temei culesului prin exprimarea trăirilor sezonale (kisetsu, sentiment sezonal, din care se naşte kidai = temă sezonală, care se detaliază în kigo = cuvânt sezonal) o dovedeşte haiku-ul 14:

se-ntorc obosiţi

dar veseli de la cules –

care cu saci plini

Cu adevărat, în perioada culesului oamenii se bucură să-şi vadă în căruţă roadele muncii lor şi oboseala lor e veselă. Mai puţin reuşit datorită primului său vers, nr. 15 descrie sentimentul culegătorilor care, vibrând la unison cu lumea largă, contemplă plecarea cocorilor:

un gând de toamnă –

culegătorii de mere

petrec cocorii

Un sentiment sezonal trăit la un nivel elevat ne întâmpină în haiku-ul 34 (în versul întâi, „ce-a” înlocuit cu „ce a” duce în mod elegant la 5 silabe):

tot ce a rămas

în grădina culeasă –

secera lunii

Tot e foarte bine plasat, sugerând că nimic nu a rămas necules din cele ce se puteau culege, desigur, luna nefăcând parte din cele destinate hranei trupului, trecătoare ca şi el, ci din cele eterne, hrană a spiritului ce nu poate fi secerată – minunată sintagmă pentru lună! Felicitări autoarei care a exprimat astfel relaţia dintre cele două planuri. După criteriile gustului japonez care apreciază la cel mai înalt nivel întâlnirea dintre „les beaux ésprits”, m-am bucurat că acest haiku mi-a amintit unul celebru al lui Ryōkan:

nusubito ni

torinokosareshi

mado no tsuki

care ar putea fi tradus aşa:

hoţii -

neluată a rămas

luna din fereastră

Ni nu este un kireji, aşa cum am notat eu, ci o particulă locativă ce sugerează vizita hoţilor la sărăcăcioasa colibă a călugărului Ryōkan (de unde nu au avut ce lua, doar umila pernă ce se aşează sub picioare). Din fericire, luna care îl întâmpina în fiecare seară la fereastră a rămas nefurată. În ambele haiku-uri nu s-a cules/furat decât ce se putea lua, luna, simbol al iluminării, al luminii, oricum, rămânând la locul ei. Revin la bucuria de a revedea ceva cunoscut. Ea era proprie spectatorilor teatrului antic grec, tragediilor, în special. Sentimentul care se adânceşte la fiecare reîntâlnire era propriu oamenilor care ne-au precedat în timp. Nimeni nu l-a acuzat pe Shakespeare pentru plagiat, deşi unele dintre poveştile pieselor sale circulau, ori chiar fuseseră scrise de predecesorii săi, doar că nicidecum atât de frumos. Chiar în timpul nostru, dar în alt spaţiu, la concursurile din Japonia, în comentariile haiku-urilor premiate, juriul scoate adesea în evidenţă, ca pe un merit, similitudinea cu un haiku celebru.

Gustul actual occidental, în schimb, flămânzeşte după nou, original cu orice preţ, mai puţin contând calitatea acestuia, scopul fiind acela de a surprinde, de a zgâlţâi simţurile noastre tot mai puţin rafinate, mai precis spus, mai grosolane. Individul zilelor noastre, prea speriat că nu este destul de băgat în seamă, grăbit şi prea dornic de afirmare, e nemulţumit ori frustrat în situaţii (oarecum) similare.

Nu puţine dintre haiku-urile concursului din această primă lună de toamnă au dorit să facă o opţiune originală, nu s-au referit la kigo, la duhul noţiunii, ci doar la cuvânt în materialitatea sa şi i-au pus pe culegători să adune altceva decât roadele pământului: perle, raze şi flori de lună, ploi, rouă (tinerelul Ion, plasa păianjenului), vrăbii (autor, motanul!), grauri (semnatar, hoţii!), amintiri (un nostalgic), plumbi (oameni dintr-un tragic trecut), castane (bătrâni cu minţile rătăcite), miros de mere (vântul, dornic să-şi facă provizii !?, o fi reuşit să le păstreze?).

Diferite modalităţi de „necules” găsim în salva 49, 50, 51. Primul haiku este excesiv de sentimental, al doilea propune o atmosferă impresionantă şi o sintagmă foarte bine găsită – toamna nimănui –, iar în al treilea nu ştim dacă şi ce culege vântul, nespus rămânând rodul crengilor gârbovite de vremi.

Haiku-ul 46 a sărit şi mai departe de tema sezonală propusă înălţând ciorile pe post de roade, başca îndoielnica bruscă îmbătrânire a gazdei înaripatelor (nucul, fiinţă longevivă, îmbătrâneşte lent):

tocmai

îmbătrânise nucul –

câte ciori pe ramul gol!

Ca să închei într-un alt ton, îmi voi transcrie isprava care a făcut, inconştient, aluzie la un episod din Biblie: oarecine, după ce şi-a construit hambare noi, că în cele vechi nu-i încăpea proaspăta bogăţie, îşi îndeamnă sufletul să se bucure, dar i se spune că în acea noapte sufletul i se va lua.

hambare gemând

sub roade – sufletul mi-e

mai neliniştit

Rar moartea intervine atât de brusc, iar grija celui ce a semănat, plivit etc. – dar s-a temut că va fi secetă, ori caniculă, ori... – ar trebui să ia sfârşit odată cu strângerea şi depozitarea recoltei. Problema e că bogăţiile sunt greu de păzit, râvnite fiind de furi, insecte, rozătoare... Înţelepţiţi, să strângem comori în ceruri şi să ne bucurăm de cea care ne este dată fără s-o fi semănat, ori udat, ori plivit... LUNA!

Corneliu Traian Atanasiu

tot ce-a rămas

în grădina culeasă –

secera lunii

Grădina culeasă este un spaţiu deja gol, în care vegetaţia, tot mai ofilită, aşteptă cu resemnare sfîrşitul toamnei. Rostul ei pare să fi trecut odată cu fructele care au fost deja recoltate. Ce-a rămas totuşi în acest spaţiu? Vreo unealtă uitată de cei care au recoltat?

Secera (improprie pentru recoltarea-n grădină), dacă nu o considerăm doar un simplu element decorativ în peisajul tot mai auster, secera lunii ne mută în alt registru, acela al fiinţei umane ajunse-n tîrziul toamnei. Secera lunii, după ce roadele au fost culese, va reteza încet, încet toate elanurile celui rămas să contemple golul toamnei. Rodind însă nostalgii.

*

Capătul zilei -

bătrânul culegător

de coşuri goale

În livada în care ziua de lucru a luat sfîrşit, după ce culegătorii şi-au terminat treaba, un bătrîn culegător reciclat strînge coşurile în care şi cu care cei în putere au adunat şi transportat fructele. Bătrînul e şi el un fost culegător atins de senectute şi neputinţă, dar folosit încă la treburi minore - debarasarea.

Capătul zilei, cum se vede, are o funcţie dublă, vorbeşte şi de ziua de muncă, dar şi de viaţa aproape sfîrşită a culegătorului bun să adune, în urma culegătorilor veritabili, doar coşurile goale.

*

Toamna nimănui –

via în sat a rămas

iar neculeasă

Poemul poate fi mai bine apreciat dacă îl punem în paralel cu un altul, foarte apropiat de el ca înţeles şi construcţie, prezent şi el la concurs:

bătrânul bolnav –

via lui o culege

un stol de grauri

Uşor ironic (măcar graurii vor fi sătui!), cel de al doilea poem ne solicită compasiunea pentru bătrînul singur şi neajutorat. În sat nu prea mai e lume. Cel de al doilea surprinde, mai discret, dar tocmai de aceea mai tragic, prin cuvintele toamna nimănui, părăsirea satelor. Nu doar casele, viile şi ogrăzile au rămas de izbelişte, dar şi anotimpurile trec acum fără rost. Cum spune Blaga într-o întrebare versificată retoric:

“Jalea rătăcirilor,
mohorul mâhnirilor,

ale cui sunt, ale cui?
Parc-ar fi a nimănui.”

*

bolta cu stele -

vin de-mpărtăşanie

cules bob cu bob

Poemul de mai sus este construit pe simetria dintre puzderia de stele dispuse în constelaţii pe bolta nopţii şi miile de boabe din ciorchinii viei. Pe corespondenţa tainică dintre starea de reverie a celui care adună-n suflet, contemplînd firmamentul, discretele licăriri siderale şi cuminecarea din vinul de împărtăşanie stors din din ciorchinii culeşi bob cu bob. Aceeaşi beţie nirvanică în cuminecarea cu oricare din tainele lumii migălos adunate în suflet.

*

între doi struguri

o plasă de păianjen -

cules de rouă

Un poem despre cules care neglijează într-un mod original roadele viei îndreptîndu-ne privirea spre un alt înţeles firesc, spontan, nepremeditat şi inutil al culesului născocit ad-hoc de natură. Nici strugurii care sînt suportul plasei, nici plasa menită altor finalităţi nu erau îndreptate spre o asemenea ţintă. Culesul de rouă este o faptă miraculoasă a hazardului. Boabe dăruite doar cui ştie să le vadă şi să le preţuiască. Şi soarelui care le soarbe cu nesaţ.

*

crengi gârbovite -
culegător solitar
vântul de seară

Se poate lesne înţelege că pomul gîrbovit nu mai dă roadele aşteptate. Şi de aici paralela cu omul aplecat sub povara anilor e uşor de făcut. Ce mai culege vîntul de seară din ramurile obosite? Poate-un un foşnet, un oftat, un suspin, o-nfiorare, un geamăt... De ce vîntul solitar? Pentru că nu se înghesuie prea mulţi să culeagă asemenea roade.