*
A trecut o săptămână de când m-am întors acasă.
Călătoria la Mamaia – loc familiar din copilărie, căci m-am născut la Constanţa, într-o casă din care se vedea acelaşi ţărm de mare – îmi apărea acum într-o lumină nouă.
O lumină oblică.
Mă dusesem la un colocviu de haiku. De o vreme, pasiunea pentru haiku fusese devorată de admiraţia pentru renga. Întâlnirea cu cei cu care speram să pot dialoga, să împărtăşesc acelaşi ţel - ad majorem gloriam – era foarte importantă. Mă pregătisem pentru ea cu fervoare.
Duminică, 10 septembrie, în ultima zi a colocviului, aveam să scriu pentru prima dată renga.
atelier de renku –
la sfârşit poeţii în
descompunere
Încă mai aşteptam să înceapă ceva. Ceilalţi plecaseră. Rămăsese marea. Singură. Îngrozitor de frumoasă. Şi soarele. Între ele, nisipul.
Locul 20
din vagonul al doilea
a rămas gol.
Nisipul arde pe rând
marginile umbrei.
Tăcută, nemişcată, am dansat cu zeii, am râs...
POARTA
Mergeam desculţă prin iarba plină de păpădii, pe lângă o piscină goală. Goală era şi fântâna prin faţa căreia tocmai treceam. Era construită astfel încât, din vârf, apa urma să coboare cele trei paliere de piatră poroasă şi să umple bazinul cel mare, dreptunghiular, apoi, printr-un jgheab înclinat, să alunece în bazinul cel mic, dreptunghiular şi el. Dar apa cu clipocitul ei plin de viaţă lipsea.
Tăindu-mi calea, un pescăruş ţipă.
Am ridicat ochii. Atunci am văzut lumina oblică. Aştepta. Se oprise la jumătatea unei punţi, în centrul acelui spaţiu pătrat pe care-l scălda în auriu. Lumina – difuză – avea ceva neobişnuit. Simţeam că mă dizolvă. Privirea mi s-a îndreptat spre o cupă imensă de piatră. Era plină de verdeaţă. Prea deasă, prea măruntă, verdeaţa părea artificială, ca tot acel spaţiu – o faţadă încremenită, un decor în aşteptare.
Dintr-o tufă de măceş ce străjuia unul dintre colţuri, o gărgăriţă îşi luă zborul.
Un foşnet. Apoi şoapte. Şi râsete uşoare.
Cupa era goală acum Părea verzuie, aproape fosforescentă. Deasupra ei un ghem de ceaţă de aceeaşi culoare se coagula.
cu găleţi de-argint
piticii umplu
scăldătoarea zânelor
Paşii m-au condus către punte. Am intrat.
dincolo de prag
o statuie în flăcări –
nici o umbră
Ghemuit sub tufa de măceş, câinele continua să doarmă liniştit. În celelalte colţuri, cu frunzele mângâiate de briza serii – salcia, mesteacănul şi bradul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu