„Cred că un mare poet fără discipoli este ca un om fără copii.”

Eduard Ţară

locul desfăşurării primului kukai din România, locul unde puteţi găsi informaţii despre fenomenul haiku din ţară şi nu numai

miercuri, 10 februarie 2010

Scînteia arzînd mocnit în iasca ironiei


Calitatea textului unui haiku este simplitatea, naturaleţea, faptul că nu ţine în niciun fel să atragă atenţia asupra lui sau să creeze o (altă) lume construită din cuvinte sofisticat articulate cu care să ne ispitească şi în care să ne atragă. Din acest punct de vedere, textul său este foarte aproape de exprimarea banală şi prozaică, de gradul zero al unei formulări fără relief ornamental sau fiorituri sforăitoare.


Din punctul de vedere al celor care gustă haiku-ul, acest stil despovărat şi despuiat de podoabe este însă, în sărăcia şi lipsa lui de strălucire, unul sobru, modest şi eficient. Căci, numai în acest fel, textul îşi îndeplineşte cu brio rolul de vehicul verbal care ne aduce la faţa locului pentru a ne pune faţă-n faţă cu o întîmplare, un eveniment, o scenă, o înscenare. Odată ajunşi în faţa imaginilor pe care le evocă textul, importantă devine activitatea exploratorie şi imaginativă în contact direct cu ele, activitate care ne dezvăluie, pe calea sensibilităţii (care nu verbalizează), sensurile poemului. Textul unui haiku este deci auster şi arid stilistic, neînsemnat şi nepretenţios, umil pînă la estompare şi uitare în spatele sugestiilor pe care le-a declanşat.


De ziua muncii –

la soare uscându-se

pielea unui cal


De ziua muncii este o menţionare uzuală, comună a momentului în care ne aflăm, la soare localizeză unde se petrece faptul că pielea unui cal se usucă. Niciunul din cuvintele de mai sus şi nici modul în care ele sînt articulate nu le face să se remarce, să iasă din registrul stilistic al vorbirii cotidiene prin care comunicăm în mod curent (şi plat) ceea ce este sau se întîmplă. Limbajul este unul de proces verbal constatativ. Neutru pînă la a da impresia absenţei oricărei implicări în ceea ce este notat.


La soare, întinsă pe pămînt sau pe un gard, pielea unui cal se usucă. Am abandonat cuvintele şi sîntem în faţa faptului, a imaginii sale evocată prin intermediul cuvintelor. O imagine mai mult sau mai puţin pitorească, deşi, acolo unde poate fi văzută în realiltate, ea este cît se poate de firească. Contemplînd pielea întinsă la soare şi amintindu-ne că este 1 mai, Ziua Muncii, nu se poate să nu simţim ironia amară a poemului.


Ce ne ajută să lăsăm în urmă si pielea uscîndu-se la soare, imaginea la care ne trimisese textul haiku-ului? Faptul că seminficaţia a trei dintre cuvinte filează, pîlpîie nesigur şi ne stimulează să căutăm şi alte posibile aluzii, să găsim şi alte legături între ele. Ziua muncii poate fi şi sărbătoarea muncii dar şi ziua de muncă obsesiv repetată. Uscarea virează pe nesimţite dinspre neutralitatea zvîntării şi a deshidratării către ariditatea vieţii şi uscăciunea sufletului. Calul cu nobelţea pierdută, a cărui înjosire ne umple de o uriaşă nostalgie şi ne face să înţelegem deturnarea nefastă a destinului nostru. Ele sînt fisurile apărute în imaginea care mima realitatea, fisuri care ne permit să scrutăm prin deschiderea lor orizontul simbolic al poemului.


De obicei, calul este resimţit ca un animal nărăvaş şi nobil. Aici însă a rămas numai relicva animalului de povară care şi-a isprăvit viaţa de trudă. Din animalul istovit, uscat, piele şi os, se odihneşte acum la soare numai pielea.


E posibil ca, pe o bancă sprijinită de gardul pe care e întinsă pielea calului, să stea la soare, şi el ostenit, doar ciolane şi piele, un truditor oarecare. Pielea lui se soreşte, simţindu-se pe moment, ca şi pielea calului, scăpată de corvoada cotidiană. Ziua Muncii e zi de sărbătoare. De mîine însă, zilele muncilor îl vor usca încet, încet aidoma pieii de cal.


Scena văzută, la fel ca textul la început, a declanşat şi ea spiritul nostru căutător. Ambiguitatea unui simplu nume, ziua muncii, luată la propriu şi la figurat, asociată cu imaginea pieii uscate, ne-a trimis pe o pistă meditativă extrem de fructuoasă. Nu ştim dacă, doar văzînd pielea pe gard, autorul a vibrat la toate aceste asocieri. E de ajuns că, aşa sărăcăcios cum sînt formulate, ele sînt suficiente pentru a ne face să resimţim, cu un efort de imaginaţie, un evantai de semnificaţii debordînd dintr-o banală piele de cal care se usucă la soare. Să resimţim că ea spune ceva important despre viaţa umană. Sau inumană.


Haiku-ul nu este expunerea discursivă pe care am făcut-o eu mai sus. Stilistic, el nu face nici afirmaţiile, şi nici comparaţiile de care m-am folosit eu. El dă cititorului numai un succint instrumentar: cremenea, amnarul şi iasca. Închipuirea lui trebuie să ştie să le mînuiască, să le ciocnească pe primele pentru a isca scînteia care să aprindă mocnit iasca ironiei.



Niciun comentariu: