„Cred că un mare poet fără discipoli este ca un om fără copii.”

Eduard Ţară

locul desfăşurării primului kukai din România, locul unde puteţi găsi informaţii despre fenomenul haiku din ţară şi nu numai

miercuri, 10 septembrie 2008

Întoarcerea acasă



Am mai publicat anterior şi alte haibunuri al Manuelei Miga. Mai publicăm cîteva acum, după colocviul de la Constanţa care a avut ca temă HAIBUNUL - ÎNTRE JURNALUL DE CĂLĂTORIE ŞI PROZA POETICĂ, în ideea că trebuie continuat ceea ce s-a început acolo. Noul blog, dedicat colocviului, va fi unul pe care va fi continuată adunarea de materiale despre haibun, dar va fi şi un loc unde vor putea fi publicate haibunuri selectate de un editor.


*




ÎNTOARCEREA ACASĂ



RENGA



A trecut o săptămână de când m-am întors acasă.


Călătoria la Mamaia – loc familiar din copilărie, căci m-am născut la Constanţa, într-o casă din care se vedea acelaşi ţărm de mare – îmi apărea acum într-o lumină nouă.


O lumină oblică.


Mă dusesem la un colocviu de haiku. De o vreme, pasiunea pentru haiku fusese devorată de admiraţia pentru renga. Întâlnirea cu cei cu care speram să pot dialoga, să împărtăşesc acelaşi ţel - ad majorem gloriam – era foarte importantă. Mă pregătisem pentru ea cu fervoare.


Duminică, 10 septembrie, în ultima zi a colocviului, aveam să scriu pentru prima dată renga.


atelier de renku –

la sfârşit poeţii în

descompunere


Încă mai aşteptam să înceapă ceva. Ceilalţi plecaseră. Rămăsese marea. Singură. Îngrozitor de frumoasă. Şi soarele. Între ele, nisipul.


Locul 20

din vagonul al doilea

a rămas gol.

Nisipul arde pe rând

marginile umbrei.


Tăcută, nemişcată, am dansat cu zeii, am râs...




POARTA



Mergeam desculţă prin iarba plină de păpădii, pe lângă o piscină goală. Goală era şi fântâna prin faţa căreia tocmai treceam. Era construită astfel încât, din vârf, apa urma să coboare cele trei paliere de piatră poroasă şi să umple bazinul cel mare, dreptunghiular, apoi, printr-un jgheab înclinat, să alunece în bazinul cel mic, dreptunghiular şi el. Dar apa cu clipocitul ei plin de viaţă lipsea.


Tăindu-mi calea, un pescăruş ţipă.


Am ridicat ochii. Atunci am văzut lumina oblică. Aştepta. Se oprise la jumătatea unei punţi, în centrul acelui spaţiu pătrat pe care-l scălda în auriu. Lumina – difuză – avea ceva neobişnuit. Simţeam că mă dizolvă. Privirea mi s-a îndreptat spre o cupă imensă de piatră. Era plină de verdeaţă. Prea deasă, prea măruntă, verdeaţa părea artificială, ca tot acel spaţiu – o faţadă încremenită, un decor în aşteptare.

Dintr-o tufă de măceş ce străjuia unul dintre colţuri, o gărgăriţă îşi luă zborul.


Un foşnet. Apoi şoapte. Şi râsete uşoare.


Cupa era goală acum Părea verzuie, aproape fosforescentă. Deasupra ei un ghem de ceaţă de aceeaşi culoare se coagula.


cu găleţi de-argint

piticii umplu

scăldătoarea zânelor


Paşii m-au condus către punte. Am intrat.


dincolo de prag

o statuie în flăcări –

nici o umbră


Ghemuit sub tufa de măceş, câinele continua să doarmă liniştit. În celelalte colţuri, cu frunzele mângâiate de briza serii – salcia, mesteacănul şi bradul.






Niciun comentariu: