„Cred că un mare poet fără discipoli este ca un om fără copii.”

Eduard Ţară

locul desfăşurării primului kukai din România, locul unde puteţi găsi informaţii despre fenomenul haiku din ţară şi nu numai

sâmbătă, 20 martie 2010

Divergenţe şi convergenţe între mentalitatea poetului occidental şi a celui oriental

Photo Sharing and Video Hosting at Photobucket

Poetului occidental, care reflectează asupra artei sale, îi pare firesc demersul de a încerca să legitimeze poezia. Mai precis, acela de a-i căuta şi de a-i găsi un temei cu adevărat solid şi adînc, măcar la fel de puternic ca acela al realităţii pe care poezia o sfidează, o contestă şi o concurează. Dar asta mai curînd pentru că nu doar poezia, ci întreg domeniul esteticului, arta de orice fel, în comparaţie cu realitatea, sînt cantonate deja pentru occidental în domeniul facilului, al artizanatului mai mult sau mai puţin frivol.

Adoptînd o mentalitate realistă, pragmatică, mercantilă, occidentalul îşi exprimă astfel opţiunea pentru o viaţă cu o tonalitate fundamentală austeră, realist-posacă, admiţînd doar ipostaza uşuratică şi neserioasă a artei ca divertisment. Pentru el, momentele estetice ivite în viaţă sînt doar acelea care acţionează ca o distragere de la corvezile vieţii şi ale datoriei cotidiene şi le acceptă prin urmare, în neseriozitatea lor, doar ca un fel de diversiune utilă care serveşte la refacerea forţei de muncă. Ca pe un fel de odihnă activă totuşi, pentru că, cel mai adesea, genul de participare interactivă la divertisment frizează orgiasticul.

Societatea de consum, folosindu-se de girul vechimii antice al arhicunoscutei devize panem et circenses, foloseşte din plin această accepţie diversionistă a artei, integrînd-o în industria spectacolului care a reuşit să-şi adjudece şi să mixeze toate artele într-un imens şi amalgamat kitsch pentru uzul non-stop al maselor surescitate.

Se înţelege prin urmare că, atunci cînd Nichita Stănescu declară exaltat şi ritos că poezia este superlativul eticii, el tinde să redea artei o mai nobilă menire, să o reintegreze vieţii umane cu o pondere mult mai substanţială în economia acesteia. Şi să recupereze astfel terenul pierdut, scoţînd-o din orizontul minoratului perpetuu şi şi asigurîndu-ne că ea este responsabilă de asigurarea plenitudinii vieţii, că numai datorită ei viaţa îşi poate regăsi vibraţia tonică originară, autentică.

Situarea esteticului în prelungirea eticului îi redă celui dintîi seriozitatea şi forţa pierdută, dar, totodată, salvează şi eticul de anemierea şi fadoarea rigoristă. Fapta umană ce resimte în ea palpitul liric nu mai este doar un exerciţiu sterp al datoriei, ci trăire deplină, împlinire vitală. În această accepţie, arta nu se mai adaugă cumva din exterior vieţii pentru a o înfrumuseţa, nu mai este un simplu şi accesoriu zorzon, o podoabă facilă, un exces luxuriant – adică pur şi simplu o poleire a vieţii. Frumosul, conform etimologiei sale, se reîntoarce prin aceasta la o accepţie formatoare, devenind punere în formă a vieţii. Arta este acel ceva care prin vibraţia sa plenară, pornind dintr-un miez interior, ne face să fim mereu în formă, să nu ne pierdem tonusul vital. Frumosul este văzut în acest caz ca formă internă care irumpe în tot ceea ce face cel care îl cultivă şi îl trăieşte aşa cum se cuvine.

Tot Nichita este însă nevoit să afirme: eu nu admir misterul, îl creez. Este o afirmaţie a orgoliului creator tipică pentru artistul ca şi pentru sufletul faustic al occidentalului. Sfîşiat de accese acerbe de individualism, omul instrăinat simte că totul, lumea întreagă, îl neagă. Este adevărat, uneori, în clipe de adîncă reverie, pînă şi Camus, care teoretizează omul absurd, resimte acea blîndeţe fără de margini a unui peisaj care îl neagă fără mînie şi îl împacă oarecum cu lumea. Totuşi, tentaţia artei occidentale este una demiurgică, aceea de a crea alte lumi care să înlocuiască o realitate nedemnă în care nu se poate trăi.

*

Poetul oriental este scutit de toată această acrobaţie teoretică, menită să recupereze pentru poezie un statut mai demn şi mai dezirabil. Pentru el, statutul ontologic al poeziei nu este diferit de cel al realităţii. Poezia este, pur şi simplu, o stare a firii. Există la fel cum există realitatea. Ba poate chiar mai abitir decît ea. Căci ea este misterul aflat în miezul profund al realităţii, este spiritualitatea aflată dincolo de vălurile care o ascund şi adesea o falsifică.

Poetul nu face decît să cultive pentru sine acea stare prielnică surprinderii realităţii autentice şi profunde care este poezia. Într-un fel modest, el este surprins de revelaţia pe care încearcă, la rîndul său, să n-o piardă, să o noteze discret şi sugestiv pentru uzul celorlalţi. Poetul e doar atent, pregătit, într-o stare în care acordul la vibraţia firească a profunzimilor este pentru el mereu posibil.

Poezia nu este astfel decît contactul cu realitatea profundă, atingerea ei şi preluarea acelui palpit esenţial. Poetul, modest, umil, fără accese de titanism creator, surprinde doar poezia lucrurilor şi o comunică, o împărtăşeşte celorlalţi, celebrînd astfel misterul ei. Poezia este astfel sărbătoarea realităţii, realitatea în ipostaza ei sărbătorească.

Convingerea poetului oriental este deci că realitatea ca mister, poezia realităţii, există. Omul trăieşte într-o lume în care sacralitatea este difuză, iar poetul nu face decît să oficieze misterul acesteia. Formula lui Mircea Eliade este aici cea mai potrivită: sacrul este camuflat în profan. Poetul deţine doar organul, lira acordată de aşa natură încît resimte cu precădere vibraţia sacrului aflat în proximitate, în cotidian, în banal, în lucrurile cele mai umile şi lipsite de strălucire. El o preia şi, cu o minimă prelucrare, o transmite celorlalţi.

Nu el creează misterul sau cîntecul, acestea se întîmplă de la sine. Nu orgoliul creator îl împinge să plăsmuiască misterul, ci fiinţa sa, eliberată de sinele parazitar, atinge acea stare în care poezia lumii, realitatea cea mai adîncă a ei, se manifestă osmotic în acelaşi timp în lucruri ca şi în sufletul său.

*

Nu putem spune că diferenţa de mentalitate dintre occident şi orient este absolută şi irecuperabilă. Şi poeţii occidentali sînt tentaţi de atitudini mai modeste, de un anume anonimat al creaţiei, de confuzia cu firea.

În poemul Unde un cântec este, Blaga surprinde fiinţa cîntecului ca pe un fel de epifanie, de arătare zeiască. Cîntecul este pentru el destrămare şi răsfirare a zeului, topire a sa în lume, metamorfozare în adiere, mireasmă, vrajă-vînt, care, abia aşa, ating coardele de-argint ale lirei.

E remarcabil faptul că este vorba de un cîntec al firii şi nu de unul de păun-cantautor. Realitatea întreagă este în sărbătoare, este plină de fiinţa zeului sau de zei mărunţi ca-n shintoism. Ea este, de fapt, cîntec pentru că este „pierdere, / zeiască, dulce pierdere de sine”. În finalul poemului poetul mai spune:

„Dar cel ce-ascultă, dobândeşte viu contur,
în armoniile treptat depline
un templu, un menhir sau crin devine.”

Şi consfinţeşte astfel metamorfoza ascultătorului-poet care se apropie de statutul armonic al unui lucru printe celelalte lucruri. Doar aşa fiind demn să se pătrundă de întreaga armonie a cîntecului.

*

În maniera sa ghiduşă, Marin Sorescu se mărturiseşte: „Pereţii casei îmi sunt plini / De rame / În care prietenii mei / Nu văd nimic. / Cred că le-am expus acolo / Pentru exasperarea lor.” Arta sa poetică se rezumă prin urmare, simplu şi umil, la a înrăma misterul ivit oarecum ca nuca-n perete, căci iată ce spune despre un loc oarecare din peretele de deasupra patului:

„Într-adevăr, pe locul acela
Joacă o lumină
De formă sferică.
Nu este-n jur nici un bec,
Nici un ochi deschis,
Nici o mină de fosfor.”

Realitatea banală şi fadă, varul insipid de pe perete, palpită deodată din senin, inexplicabil, fără vreun motiv, dar impunînd responsabilizarea poetului: “Cineva respiră, respiră. / Cine ştie ce stea / Arde undeva departe. / Şi-n sistemul de reflectare ciudat / Al lucrurilor, / Sufletul ei bate acum / În peretele meu.” Poetul are doar un statut modest de sămădău, ia seama doar, bagă-n seamă ciudatele fapte şi dă seamă despre ele:

“Mâine va trebui să pun
Şi-n locul acesta
O ramă.”

*

Cei doi poeţi, şi nu sînt fără doar şi poate singurii care văd lucrurile aşa, ne conving că menatalitatea occidentală este penetrabilă şi poate comunica lesne cu estetica orientală. Un poet veritabil, cum este Cezar Baltag, chiar dacă nu practică el însuşi arta haiku-ului, are organul cu care să poată înţelege perfect ce este acel gen inconfundabil de poezie. Ne-o dovedeşte prin felul în care se rosteşte despre această poezie doar aparent exotică:

“Un haiku nu are un scop şi nici nu năzuie să fie frumos în sine. El nu are valoare şi nu este analizabil. El e aproape un obiect. Un haiku nu este altceva decît, ca să reluăm o celebră metaforă Zen, degetul cu care cineva arată luna, dar, cum spunea Suzuki, vai de cel ce ia degetul drept însăşi luna. Un haiku nu descrie, ci arată, ajută să apuci senzaţia direct, e o unealtă, un instrument optic sau, mai bine zis, o fereastră, care se deschide pentru o clipă doar, luminată de un fulger, spre inima inexprimabilului.”

Niciun comentariu: